Din categoria epic fail: Lillee loveşte din nou. Atenţie, e molipsitor

hiar dacă scriu mai rar p-acilea, asta nu înseamnă că m-am şi deşteptat şi fac numai lucruri la locul lor. Dacă aş afirma asta, Mişu, motanul meu, şi-ar face operaţie de rasă, prin tunderea blăniţei până la chiele, spunând că el este pisoi d-ăla buhuhuu!
Mbon, trecând în revistă ultimele două chestiuni la care am participat, pot spune ceva sigur: nu mai am scăpare, sunt sortită să am tatuat în frunte "tută". Asta pe lângă vestita lozincă: ce pana mea!
Să trecem la treabă.
1. Mişu al meu nu se simţea bine, nu mai voia să mănânce, alea - cutare. Mă gândesc: la veterinar cu el. Sun medicul veterinar, îi spun că am şi io un pisoi bolnav şi întreb dacă mai găsesc pe cineva, în seara aia, la cabinet. Îmi spune că da, e cineva acolo. Ajung cu Mişulică, îl consultă o tanti... termometru la buci şi toate cele, după care mă întreabă dacă vreau să-l aştept şi pe medicul respectiv. Zic ok, lăsaţi că-l sun acum să văd cât mai întârzie.

Degeaba m-am măritat, n-am "destincţie"

Cred ca am mai aberat p-acilea pe subiectul ăsta, dar tre' să revin. O să fie un amalgam, nu o să înţelegeţi nimic, ca de obicei. Însă, vreau să spun că, acum ceva timp, cineva mi-a spus: Ceee? Tu eşti măritată? Nu se vede!
Băi, şi atunci am intrat în panică. Am început să intru la bănuieli cum că aş avea apucături de canibal. Nu de alta, dar mi-oi fi halit dejtu cu verigheta în somn. Vai de digestia mea!
Voiam io să mă uit, pe şestache, la mână, dar nu puteam, persoana respectivă mă fixa cu privirea. Am schimbat raza vizuală, întrucât mi-era să nu mă învăluie canibalismele şi alte cele. Mă făceam subiectul ştirilor de la ora 5, alea de-mi place mie să le scriu. Ne, nu puteam risca.
Anşea, revenind la măritiş şi tot ce implică. Chiar, ce implică? Frate, să mor dacă ştiu. Nici măcar eu nu mă consider măritată. (mă consider tută, dar nu se pune, da?) Aşadar, ce pretenţii să am de la alţii. Mboon, pe lângă faptul că mai butonez maşina de spălat şi alte chestii minore, nimic nu s-a schimbat. Să mă explic. Discuţie inteligentă între soţ - soţie, da? Da. Îmi zice Cristi într-o seară: Auzi, trebuie neapărat să cumpărăm un anume lucru, să investim în ceva. Hmm, bine. - zic eu. Ce anume? Cică placă video pentru PC. O investiţie de familie, ce pana mea. Utilitate? Păi cum. Jocuri, nenică, jocuri. La care şulfa de Lilloaica zice: io vreau cizme. Şi geacă. Şi ne-am scos cu investiţia de familie. Bine, că după aia a urmat şi o pudră, o cutărică, asta e. Îşi blesteamă ziua când a pomenit de placa video. Muierea, tot muiere. Soarta!

Din ciclul: cum mi-am scrijelit "chielea"

După cum bine mă ştiţi, (sau poate că nu), mi-am revenit repede din starea de letargie ce mă cuprinsese. Nesimţită şi viaţa asta, nu? Cum te doboară ea câteodată. Şulfă, ce să zic. Dar e bine că a i-am tras-o! Muahahaha! - râsul malefic, păi cum altfel.

Bun, să revenim.  Acum două săptămâni, am fost iar pe la Bucureşti, la frate-miu, marele artist. Eh, şi de câte ori merg p-acolo mă gândesc să-mi tuflesc un tatuaj. Da, îmi doream de mult. Numai că de fiecare dată intervenea câte ceva şi o lăsam baltă. Ooook, mi-era frică de durere. RECUNOSC! Însă, acu' două săptămâni mi-am zis: băi, io chiar vreau tatuaj! "Fă-ţi" - se auzi o voce din stânga mea. Hmm, primesc deja încurajări. Ajung la frate-miu şi îi spun şi lui. El: super, dacă vrei, te duc eu la cineva. Ok. M-am trezit cu programare făcută, tot. Pfoaa, leoaica din mine se ţinea tare. Da' cum, mie nu mi-e frică, io sunt mai tare ca sabia lui Zorro. Fraţilor, din momentul în care m-am suit în maşină să mă îndrept către cabinet, mă simţean ca şi cum mă duc spre plutonul de execuţie. Întreaga viaţa mi se derula prin faţa ochilor, îmi venea să-mi îmbrăţişez familia, cântam "Trec batalioane române...", chestii d-astea. Am bâţâit din picioare, mi-am frecat pantalonii, am ajuns. Ne uităm la ceas, prea devreme. Hai în Cişmigiu. Pfooaaa, păi Cişmigiu îmi trebuie mie când sunt precum o lamă de Orbit mestecată? Aşşşş!
În Cişmigiu,... filme horror. Bre, mii de păsări zburau p-acolo şi se căcau pe ce prindeau. Parcă eram în filmul ăla "Păsările", sau aşa ceva. Am încercat să ne perindăm p-acolo, nici o şansă să ieşi curat. Te trezeai bombardat cu hăndel de nu-ţi venea a crede. Am plecat. Asta-mi mai lipsea, să mă duc la cabinet cu haine accesorizate cu găinaţ. În maşină, aceeaşi poveste: bâţâit din picioare, alea, cutare.
Am ajuns. Intrăm. Aveam galerie de susţinere, aici nu pot să mă plâng. Era Cristi (soţul meu), frate-miu şi cumnata mea.  Nenea tatuatorul, Pierre Hilal, foarte de treabă, caterincă. Îi spun ce vreau, la care el se uită la mine, ridică o sprânceană şi-mi spune: eşti dilie. (Haha, ceva nou? Neeaa.) Mda. nu era bun locul şi nici modelul. Trebuia alocat un spaţiu mult mai mare pentru ceea ce vroiam eu. Dar nu vă spun despre ce era vorba, rămâne mister.:D

Astăzi am luat pauză de la viaţă

Durerea eului interior. Pentru mine!
Astăzi iau o pauză. O pauză de la viaţă. Oare am dreptul să cer aşa ceva? Nu contează. Închid caietul întâmplărilor, îmi aştern un văl dens peste firea-mi jovială. Mă închid într-un ungher ascuns, doar eu cu mine. Voi cugeta adânc.
Provin dintr-o familie modestă dar care m-a învăţat foarte multe lucruri. După cum bine am mai spus pe aici, exemplul pe care îmi place să-l urmez este fratele meu mai mare, "Marele Artist" - cum l-am denumit pe blog. De ce? Pentru că mi se pare unic. Este omul care a răzbit în viaţă, care a ajuns sus, fără să uite de unde a plecat. Cuvântul este arma cea mai de preţ a omului. Şi atitudinea.

Răzbunarea pixului malefic, sau cum o tută schilodeşte oamenii

Când ţi se întâmplă o chestie, hmm, tâmpită să-i spun, pentru prima oară, spui că norocul nu a fost de partea ta şi alungi gândul cu o lozincă de genul: asta e, se mai întâmplă. Dar când personajul principal este coana Lillee, nu poţi spune decât: shit, momentele de blondă autentică nu vor să mă părăsească. Eh, şi atunci nu-ţi vine să-ţi bagi chiloţii la murat? Să ai şi tu murături peste iarnă, ce mama mă-sii, să fii mai special, în trend cu momentele de mai sus, ce-ţi pun etichetă fără milă. Nee, nu mă plâng, nu-i bai, sunt obişnuită, ştiu ce-mi poate chielea, am sclipiri de blondă, asta-s eu, m-am acceptat. :)) Era o zi minunată de toamnă, soarele mângâia constănţenii cu razele sale, lumea radia de fericire, peisajele emanau o stare de beatitudine... Ahhh, la naiba. Marii clasici ai literaturii se răsucesc în mormânt. Era o zi ca toate celelalte, nu ştiu cum erau peisajele, constănţenii. Mergeam mecanic, afundată în gândurile mele şi număram zilele până la weekend, cu ochiul minţii aţintit spre asfalt, din când în când, să nu care cumva să sugrum vreun hăndel. Nu de alta, dar mai am darul ăsta. Eram în timpul serviciului, da. Am ajuns la locul cu pricina, la o conferinţă. Prima bucurie s-a şi împlinit: cafea la discreţie. M-am trezit la realitate şi am intrat în sală, aveam plinul făcut! Muhahaha. M-am aşezat frumuşel pe un scaun, mi-am scos ustensilele: pix, agendă, bla, bla. Aşteptam să înceapă. Se apropie o doamnă şi mă întreabă, în engleză, dacă locul de lângă mine este ocupat. Îi răspund că poate să se aşeze liniştită, tot în engleză, bineînţeles, că doar nu mă apucam să-i spun în rusă. Imediat după aceea vine un coleg, Andrei, şi schimbăm câteva cuvinte. La care doamna de lângă mine: de ce nu mi-aţi spus că vorbiţi în limba română? M-am uitat la ea cu o sprânceană ridicată, tipic mie când mi se adresează o întrebare pe care nu ştiu unde s-o încadrez. Hmm, cum ar fi fost ca tanti să mă întrebe în engleză şi eu să spun: bueeei, vorbesc limba patriei în care ne aflăm? Mda, am rămas cu figura mea de tută beată şi am schimbat raza vizuală. A început conferinţa.

Cum am rezolvat un mister în propria-mi casă. Reconstituire în imagini!

Ceva dubios se întâmpla la mine pe tarla. Dar, deh, la cât sunt eu de aiurită nu am băgat de seamă încă de la început. Bine, recunosc, mai am o problemă în sensul că de câte ori sesisez ceva în neregulă, încerc să văd dacă nu eu sunt aia de vină, după care trec şi la alte variante. Nu ştiu dacă procedez corect, dar... în fine. Să trec la subiect.
Bre, m-am îndrăgostit de un bureţel de faţă. Da, pot spune că sunt, oficial, buretofilă. L-am primit cadou la un gel d-ăla de te speli pe faţă şi de atunci suntem de nedespărţit, suflete pereche. E alb, moale, curăţă bine, un vis. Anşeea, dar, de la un timp, ceva se întâmpla. Vine coana Lillee de la serviciu, intră în baie, ia bureţelul în ideea de a-şi freca făţăul. Din greşeală, arunc un ochi la el: uaaaaaaaaaat dăăă?! Moaa, dar jeg am pe faţă, zău aşa. Dar io nu l-am spălat după ce l-am folosit de dimineaţă? Dar chiar aşaaa? Mă simţeam cel mai jegos om de pe planetă, cu ciuperci pe faţă, aripi de liliac, codiţe de libelulă şi multe scame, aaa, şi coji de seminţe. Daa, tenul meu era o adevărată gazdă pentru toate târâtoarele, un hotel all inclusive, cu spa, piscină şi smochine negre. Bureţelul ăla de făţău era plin de scame, negreală şi toate cele. Nu l-am folosit în seara aia, l-am băgat la înmuiat. Uokei, a doua seară la fel, a treia... Deja, gata, sărisem peste partea de a mă învinui pe mine. Era timpul pentru a doua etapă: al meu partener. Cu o sprânceană-n cer şi una în pământ, îl priveam suspect. La rândul lui, se uita mine: ce e? Ceva de genul: nu trage, domn Semaca, sunt eu, Lăscărică!  Hmm, nu-i nimic, îmi spuneam eu. Las' că intri matale la ciuruială! Vine şi timpul când voi da replica: Un fleac, l-am ciuruit!

Lillee, la Ziua Marinei: ori la bal, ori la spital!

Derulăm şirul evenimentelor.
A fost ziua Marinei, sărbătorită cu surle şi trâmbiţe pe meleaguri constănţene, păi cum altfel. Cum mi-s taman din oraşul de faţă şi, vaai, lucrez şi în presă, seara de dinaintea marelui eveniment a fost una agitată. Stăteam şi-mi făceam cruce cu limba-n gură să nu care cumva să fiu eu norocoasa ce trebuie să-şi facă apariţia la locul cu pricina. Nu de alta, dar am aşa o baftă la treburile astea de zici că întreaga planetă conspiră împotriva mea. "Dăăă, Doaamne, să nu fiu fericita câştigătoare a lozului, dăăă, Doooamne, cutare - cutare" - îşi zicea coana Lillee.
Dimineaţă, ţrrr, ţrrr, telefonul îmi zbârnâia de mama focului. Rezultatul? MĂ DUC LA ZIUA MARINEI. Iubesc viaţa, dar văd că şi ea ce mă iubeşteee.

Cum alegi un câine de talie mică?

Acum câteva luni am zis să adoptăm un câine. Înainte am avut doi, un lup şi un boxer, pe care din păcate... i-am pierdut. Aşa că am zis să adoptăm un maidanez de data aceasta, dar de talie mică.
La adăpostul pentru animale... hărmălaie de ghioarle. Dom'le, nu mă interesează cum arată, de talie mică să fie. Ne-a adus un roşcovan.
- Sigur e de talie mică?... - ne asigurăm noi
- Da, e de talie mică, ce naiba...
Ok. Numai că n-a fost să fie. Creştea roşcovanul de nu se mai oprea. Băi, poate creşte repede în primele luni şi rămâne aşa. Aham, şi crocodilul croşeta sifon într-un bec. Nu frate, ăsta e pus pe fapte "mari". Fie, ne-am împăcat şi cu ideea asta. Acum... nah, să fiu şi eu de treabă cu bietul câine.
Iese coana Lillee, aranjată, boită, şlefuită, ( trebuia să plec nu ştiu pe unde ) şi începe: hai, cuţu-cuţu... căţel drăgălaş, vino la mine. Ghioarla, hop, ciuleşte urechile, sare pe madam boita şi hârşşş, ia o gură din pantalonii din dotare. Wtf? Ce s-a întâmplat? Ehh... nimic, doar o bucată lipsă din nădragi. Nu te enerva, madam, lasă, du-te de te schimbă... asta e, se mai întâmplă. E şi el mic.
A doua oară, aceeaşi madam iese în curte, pregătită de nişte ture cu bicicleta. Hii, uite căţeluşul. Hai, căţeluş drăgălaş, hai să te mângâi. Toate bune şi frumoase, se întoarce Lillee cu spatele şi dă să plece. Hârşş, pac una bucată lipsă din iţarii sport. La spate. Băi, să-mi bag picioarele. Câinele ăsta are probleme. Da' ia mai du-te tu în...
De atunci mă feresc de el. De câte ori vreau să ies în curte, stau un pic la geam, testez terenul, şi ies în viteză. Nu mă opresc până nu ies din curte. Nu mă uit înapoi, nu în stânga, nu în dreapta. Doar în faţă. Run, Lillee, run! E singura scăpare. Când mă văd ieşită din curte, pot răsufla uşurată. Mai nasol când vreau să intru, dar asta e altă poveste.

Cum alegi un câine de talie mică?

Acum câteva luni am zis să adoptăm un câine. Înainte am avut doi, un lup şi un boxer, pe care din păcate... i-am pierdut. Aşa că am zis să adoptăm un maidanez de data aceasta, dar de talie mică.
La adăpostul pentru animale... hărmălaie de ghioarle. Dom'le, nu mă interesează cum arată, de talie mică să fie. Ne-a adus un roşcovan.
- Sigur e de talie mică?... - ne asigurăm noi
- Da, e de talie mică, ce naiba...
Ok. Numai că n-a fost să fie. Creştea roşcovanul de nu se mai oprea. Băi, poate creşte repede în primele luni şi rămâne aşa. Aham, şi crocodilul croşeta sifon într-un bec. Nu frate, ăsta e pus pe fapte "mari". Fie, ne-am împăcat şi cu ideea asta. Acum... nah, să fiu şi eu de treabă cu bietul câine.
Iese coana Lillee, aranjată, boită, şlefuită, ( trebuia să plec nu ştiu pe unde ) şi începe: hai, cuţu-cuţu... căţel drăgălaş, vino la mine. Ghioarla, hop, ciuleşte urechile, sare pe madam boita şi hârşşş, ia o gură din pantalonii din dotare. Wtf? Ce s-a întâmplat? Ehh... nimic, doar o bucată lipsă din nădragi. Nu te enerva, madam, lasă, du-te de te schimbă... asta e, se mai întâmplă. E şi el mic.
A doua oară, aceeaşi madam iese în curte, pregătită de nişte ture cu bicicleta. Hii, uite căţeluşul. Hai, căţeluş drăgălaş, hai să te mângâi. Toate bune şi frumoase, se întoarce Lillee cu spatele şi dă să plece. Hârşş, pac una bucată lipsă din iţarii sport. La spate. Băi, să-mi bag picioarele. Câinele ăsta are probleme. Da' ia mai du-te tu în...
De atunci mă feresc de el. De câte ori vreau să ies în curte, stau un pic la geam, testez terenul, şi ies în viteză. Nu mă opresc până nu ies din curte. Nu mă uit înapoi, nu în stânga, nu în dreapta. Doar în faţă. Run, Lillee, run! E singura scăpare. Când mă văd ieşită din curte, pot răsufla uşurată. Mai nasol când vreau să intru, dar asta e altă poveste.

Cum alegi un câine de talie mică?

Acum câteva luni am zis să adoptăm un câine. Înainte am avut doi, un lup şi un boxer, pe care din păcate... i-am pierdut. Aşa că am zis să adoptăm un maidanez de data aceasta, dar de talie mică.
La adăpostul pentru animale... hărmălaie de ghioarle. Dom'le, nu mă interesează cum arată, de talie mică să fie. Ne-a adus un roşcovan.
- Sigur e de talie mică?... - ne asigurăm noi
- Da, e de talie mică, ce naiba...
Ok. Numai că n-a fost să fie. Creştea roşcovanul de nu se mai oprea. Băi, poate creşte repede în primele luni şi rămâne aşa. Aham, şi crocodilul croşeta sifon într-un bec. Nu frate, ăsta e pus pe fapte "mari". Fie, ne-am împăcat şi cu ideea asta. Acum... nah, să fiu şi eu de treabă cu bietul câine.
Iese coana Lillee, aranjată, boită, şlefuită, ( trebuia să plec nu ştiu pe unde ) şi începe: hai, cuţu-cuţu... căţel drăgălaş, vino la mine. Ghioarla, hop, ciuleşte urechile, sare pe madam boita şi hârşşş, ia o gură din pantalonii din dotare. Wtf? Ce s-a întâmplat? Ehh... nimic, doar o bucată lipsă din nădragi. Nu te enerva, madam, lasă, du-te de te schimbă... asta e, se mai întâmplă. E şi el mic.
A doua oară, aceeaşi madam iese în curte, pregătită de nişte ture cu bicicleta. Hii, uite căţeluşul. Hai, căţeluş drăgălaş, hai să te mângâi. Toate bune şi frumoase, se întoarce Lillee cu spatele şi dă să plece. Hârşş, pac una bucată lipsă din iţarii sport. La spate. Băi, să-mi bag picioarele. Câinele ăsta are probleme. Da' ia mai du-te tu în...
De atunci mă feresc de el. De câte ori vreau să ies în curte, stau un pic la geam, testez terenul, şi ies în viteză. Nu mă opresc până nu ies din curte. Nu mă uit înapoi, nu în stânga, nu în dreapta. Doar în faţă. Run, Lillee, run! E singura scăpare. Când mă văd ieşită din curte, pot răsufla uşurată. Mai nasol când vreau să intru, dar asta e altă poveste.