Cum alegi un câine de talie mică?

Acum câteva luni am zis să adoptăm un câine. Înainte am avut doi, un lup şi un boxer, pe care din păcate... i-am pierdut. Aşa că am zis să adoptăm un maidanez de data aceasta, dar de talie mică.
La adăpostul pentru animale... hărmălaie de ghioarle. Dom'le, nu mă interesează cum arată, de talie mică să fie. Ne-a adus un roşcovan.
- Sigur e de talie mică?... - ne asigurăm noi
- Da, e de talie mică, ce naiba...
Ok. Numai că n-a fost să fie. Creştea roşcovanul de nu se mai oprea. Băi, poate creşte repede în primele luni şi rămâne aşa. Aham, şi crocodilul croşeta sifon într-un bec. Nu frate, ăsta e pus pe fapte "mari". Fie, ne-am împăcat şi cu ideea asta. Acum... nah, să fiu şi eu de treabă cu bietul câine.
Iese coana Lillee, aranjată, boită, şlefuită, ( trebuia să plec nu ştiu pe unde ) şi începe: hai, cuţu-cuţu... căţel drăgălaş, vino la mine. Ghioarla, hop, ciuleşte urechile, sare pe madam boita şi hârşşş, ia o gură din pantalonii din dotare. Wtf? Ce s-a întâmplat? Ehh... nimic, doar o bucată lipsă din nădragi. Nu te enerva, madam, lasă, du-te de te schimbă... asta e, se mai întâmplă. E şi el mic.
A doua oară, aceeaşi madam iese în curte, pregătită de nişte ture cu bicicleta. Hii, uite căţeluşul. Hai, căţeluş drăgălaş, hai să te mângâi. Toate bune şi frumoase, se întoarce Lillee cu spatele şi dă să plece. Hârşş, pac una bucată lipsă din iţarii sport. La spate. Băi, să-mi bag picioarele. Câinele ăsta are probleme. Da' ia mai du-te tu în...
De atunci mă feresc de el. De câte ori vreau să ies în curte, stau un pic la geam, testez terenul, şi ies în viteză. Nu mă opresc până nu ies din curte. Nu mă uit înapoi, nu în stânga, nu în dreapta. Doar în faţă. Run, Lillee, run! E singura scăpare. Când mă văd ieşită din curte, pot răsufla uşurată. Mai nasol când vreau să intru, dar asta e altă poveste.
Între timp, o pisică bagaboantă a fătat la mine pe tarla. Normal, i-am adoptat şi p-ăia. Suflet mare, ce mama lu' necuratu'. Dar nu i-am adoptat doar eu. Nee, şi căţelul Milo a făcut acelaşi lucru. Îi spală, îi aleargă, îi scutură... senzaţii tari pe bieţii pisoiaşi. Tot timpul sunt băloşiţi şi ciufuliţi. Când ghioarla începe să le facă baie, are loc un adevărat concert. Miau, miau, ham, ham. În general pe la 4-5 dimineaţa. Moment în care soţul meu se trezeşte şi iese să lămurească treburile: mă duc să bat un câine.
Ei te duci - zic eu de fiecare dată.
Da' se duce. Numai că nu-l bate, ci pune furtunul pe el. Credeţi că se potoleşte? De unde atâta fericire. No way. După ceva minute se aud raliuri: vuuuuum, vuuuum, trosc-plosc... boom. Mda, pisicile s-au băgat pe undeva şi tolomacul de Milo s-a lovit cu tărtăcuţa de ceva solid. Schelalau, schelalau... şi iar schelalau.
Cam ăsta e show-ul la care participăm zilnic. De ce nu-l legăm? Cică nu-i face bine la psihic. Suntem atenţi cu dezvoltarea personalităţii câinelui. Doar suntem oameni sufletişti... cum altfel?

Să vi-l prezint pe distrugătorul de nădragi zis şi spălătorul de pisici.