miercuri, 20 iulie 2011

Diplomă de curvă calificată

Astăzi sunt rea... din nou. De ce? Pentru că aşa am eu chef, uite d-aia.
Vreau să vă prezint un caz "real". Bine, s-ar zice că-l cunoaşteţi, dar vin cu noutăţi. Am mai vorbit noi despre aşa zisa târfă cu blog, sau suflet de târfă - cum îşi spune ea. Dap, tanti care plânge, care-i tristă şi care a devenit curvă pentru că a avut o viaţă grea. Şi-i place.
Voi ştiaţi că ăsta e un job bun pentru România din zilele noastre? Mă gândesc că pe viitor ar trebui să se facă cursuri de specializare. Ce ziceţi? Nu-i păcat să nu profităm de o aşa şansă? Să ai diplomă de curvă calificată. Să fii licenţiată şi mai apoi masterandă: doctor inginer în studii şi practici târfologice.
Ehh? Oare cum s-ar da examenele... sau probele orale? :)) Ar fi cu admis, respins, sau notă? Şi angajarea doar pe bază de probă practică?
Mai nasol dacă eşti întrebată de ce ai luat note aşa mici...
" Păi, a fost greu. Nişte subiecţi tare dificili şi înfumuraţi. Nu a fost corect. Au fost şi camere de luat vederi, publicul mult prea larg, emoţii, rateuri, căldură, transpiraţie, şi în plus... mi-au scăzut un punct pentru faptul că am fost epilată necorespunzător. Era o scenă dramatică şi eu eram pentru una... medievală. De unde era să ştiu? M-am pregătit mai mult pentru partea medievală... sunt atrasă de istorie... Fie, recunosc, am avut bic-ul stricat. Şi n-am avut bani de vulcanizare. Da, pentru că ştiu că se duce la vulcanizare. Am citit pe net. Deci, n-a fost corect. În ţara asta totul e pe bani. M-am pregătit, am repetat, ştiam poziţiile ca pe tatăl nostru ( p-ăla nu-l ştiu ) şi uite... mi-au scăzut puncte pentru că n-am avut bani de vulcanizare. România... "
Cum ar fi? Ce ziceţi, propunem meseria asta?
Dar de ce spun toate aceste treburi? Pentru că mă simt vinovată, mi-am dat seama că am greşit. Îmi cer scuze târfuliţă închipuită, tu chiar munceşti şi îţi meriţi fiecare bănuţ de la monopoly. Iartă-mă, am fost o ignorantă. Mă ierţi?

luni, 18 iulie 2011

Triunghi amoros? -proza scurta, la minut

Ce-mi fac mie oamenii ăştia... Cu plecare de la Mitza, iată-mă prinsă într-o nouă horă. Hora triunghiului amoros. Bagă Lillee, pune-ţi mintea la contribuţie şi pe cai, că se filmează.

Să ne înţelegem, am fost provocată să scriu un text, legându-mă de un triunghi amoros. Iată ce a ieşit.

Întrebări, multe întrebări, însă fără răspuns. De ce? De ce trebuie să fie aşa? Ahh, iubirea... ce-i iubirea? O himeră. Oare chiar o simţim sau este doar o iluzie? Întrebări ce-i zdruncinau liniştea şi-i întunecau privirea.
Cu mâinile sub bărbie cădea într-o stare melancolică. De ce? De ce nu poate fi ca la început? Ne schimbăm, totul dispare, focul se stinge şi rămâne doar jarul pâlpâind firav. Dar până când? Ahh ce situaţie... cât o urăsc. Dar ce pot face?
Se dezlipea din strâmtoarea palmelor şi se lăsa pe spate în canapeaua de piele ecologică, pe care o cumpăraseră împreună. Ha - îşi spunea ea - cât ne-am dorit-o, cât am strâns cureaua pentru a ne putea permite un asemenea lux. Cu un surâs în colţul gurii continuă: dar şi când ne-am luat-o... ce saftea i-am făcut. Ce vremuri, ce sentimente, ce... şi pentru ce? Pentru ce? Pentru a deveni doi străini ce împart acelaşi pat. Halal.
Oftă şi se ridică grăbită. Aprinse laptopul. Ca şi când ar fi vrut să înlăture orice sentiment de vinovăţie, afirmă hotărâtă: el mă împinge să fac asta. O viaţă am, nu vreau s-o irosesc pentru amorul artei. Asta e, când nu mai merge... nu mai merge.
Un zgomot o făcu să tresară. Era cheia ce se agita în uşă. A venit acasă... Când naiba s-a făcut ora 16? Trebuie să găsesc o scuză, trebuie să ies din casă, nu pot sta de vorbă cu el. Nu, nu am chef, nu vreau, nu pot.
Se îndreptă către şifonierul din dormitor, îşi trase pe ea primele haine ce-i apărură în faţa ochilor, apucă cheile de pe noptieră, poşeta de pe scaun şi o zbughi către uşa de la intrare.
El o opri.
- Ce faci? Pleci undeva?
- Da... bună, am programare la... trebuie să plec altfel voi întârzia. Ştii că nu-mi place...

vineri, 8 iulie 2011

Ce face o blondă cu acetona?

Ce faci când îţi bese mintea să-ţi cumperi o... acetonă mai şmecheră? Îţi faci un tort.
Căcat, îţi cumperi o acetonă mai bună, nu? Mboon. Aşa a făcut şi Lilloaica, a luat oraşul la pas pentru a-şi procura soluţia miraculoasă. Nu că ar fi avut motive întemeiate, neee, i s-a pus ei pata şi punct.
În seara asta, aceeaşi Lillee, îşi zice să testeze noua achiziţie. Cu mintea-n nori şi privirea la monitorul pc-ului, deschide sertarul, ia două tampoane demachiante, apucă sticluţa cu acetonă, îmbibă tampoanele alea, şi începe să-şi frece unghiile. Se aşază pe scaun, cu ochii tot în monitor, şi freacă... şi freacă. La un moment dar îşi aruncă ochii spre obiectul muncii. Când colo, ce să vezi? Ciuciu. Unghiile ojate frumos, lucioase. Dischetele demachiante? Ce deteregenti, ce clor, ce hăndel pansat, ete fleoşc. Toate reclamele de genul, păleau în faţa albului imaculat al dischetelor.
Puţin nedumerită, scărpinându-şi pletele blonde, a noastră eroină îşi reia activitatea. Şi dă-i, şi dă-i, şi insistă, şi mai tare, şi... mult mai tare, mai nervos, mai rapid, mai apăsat. Se opreşte. Deştele înroşite de atâta frecuş, da' unghiile... parcă neatinse. Magieee.
Mă, ceva cam pute şi... nu-i de la acetonă.

joi, 7 iulie 2011

Târfa mă trage de urechi...

Acu' ceva timp am scris un articol despre aşa zisele bloguri de târfe. Vă spuneam acolo ce părere am, cum şi în ce fel. Nu cred în ele şi punct. Ca şi simplă literatură, da, le admir. Dar altfel, nu. Nu mă poate obliga nimeni să-mi schimb părerea.
Acum, ca să mă rezum la un singur blog de acest gen, voi aduce în discuţie: confesiunile târfei de lângă tine.
Da, mi se pare o aberaţie ce face autoarea (dacă este o ea ) acolo. Şi nu mă refer la articole, la cum sunt scrise. Nu, nu am nici o treabă cu asta, ci cu faptul că se bate cu pumnii în piept că tot ce-i acolo este şi adevărat. Că acelea sunt frânturi din viaţa ei. Din ce spune ea reiese cam aşa: a avut o viaţă tristă, o copilărie nefericită, a fost violată de ta-su şi uite d'asta a ajuns ea curvă. Pentru că viaţa-i dură, bla, bla-uri de genul.

marți, 5 iulie 2011

Martor principal la o tentativă de suicid

Coana Lillee cugetă la rece: mă,  mie nu-mi ajunge spaţiul din baie. Nu vă gândiţi că-s ditamai malaca şi am baia de 1 metru. Nu despre acest fel de spaţiu este vorba, ci despre cel alocat cosmeticelor şi altor nebuneli.
Helăuuuu, pică şi varianta cu prea multe cosmetice. Şşşt, a zis cineva, ceva? Aşa, acum să continuăm. Nu-mi ajunge spaţiul. O gravă problemă. Ca şi soluţie provizorie am început să-mi înşir diverse pe bazinul de la wc. Nu mare lucru, doar o loţiune de corp... bine, două,... şi o cremă epilatoare. Asta din urmă e într-un tub cam subţirel ce nu are prea mare stabilitate.
Masculul casei s-a plâns în mai multe rânduri, ba că-l incomodează, ba să le mut de acolo... până mi le-a mutat el. Eiii, şi atunci mă găsiră dracii. Păi bine mă, tu faci legea în baie? Adică nu am şi eu dreptul la un spaţiu cât de mic unde să-mi ţin produsele muiereşti? Şi le-am mutat la loc. Ete aşa, de-a naibii. Mi-a zis: bine, într-o zi vor pica în wc, să te văd atunci.
Hahaha, da' chiar aşa tută mă crede? Las' că vedem noi.
Azi am avut treabă cu respectivul bazin, am tras apa. Nu contează motivul, pur şi simplu am tras-o. Dau să plec dar totuşi mai arunc o privire în urmă... aşa, în amintirea vremurilor apuse. Ş-atunci... ce să vezi? Un broscoi cu ochii verzi ( vorba bunicii mele ). Văd cum tubul cu cremă epilatoare prinde viaţă, se mişcă încetişor, îşi face cruce şi jaaap, plonjează în vasul wc-ului. Hiii, să-mi trag palme. Parcă aş fi vrut să-i dau notă pentru săritură, aşa de mult m-a impresionat, dar disperarea se instalase deja. De fapt eram în ceaţă, nu ştiam cum să reacţionez... să aprind o lumânare, să mă consider criminală, să... fac 100 m garduri si ţup la locul crimei.
Mda bine, de ajuns am ajuns, da' ce să fac? Tubul s-a dus. Am început să mă agit. Să bag mâna... să n-o bag? Mai că făceam dansul ploii p-acolo. Triiing, o mănuşă, tre' să caut o mănuşă. Canci mănuşă. Nu-i. Ce să fac? Un pas înainte, unul înapoi, asta făceam. Şi o făceam bine. În cele din urmă găsesc o pungă, o leg bine, şi cu ochii închişi încep să răscolesc... vorba ceea...

luni, 4 iulie 2011

Poveste horror - proză scurtă

M-am băgat unde nu-mi fierbe oala. Ceva greu, extrem de greu, care nu este de nasul meu. Nu mă pricep la literatură, nu am talentul necesar, oricât m-aş strădui. Îmi cunosc puterile şi pot afirma, şi recunoaşte, că literatura nu este domeniul meu. Poate la prostioare minuscule, la fleacuri, mă mai pricep, dar la ceva de calibrul ăsta... nu. Aşadar, vă rog să fiţi indulgenţi. Este pentru prima oară când fac ceva de genul, şi nu spun că mai am de învăţat, pentru că  în cazul meu ar trebui s-o iau de la zero. Cu plecare de la Mitza, iată-mă ancorată la leapşa horror.

tătea rezemată de spătarul înalt al scaunului, cu o ţigară între buze şi ochii aţintiţi pe tavan. Ştia că inima-i e slabă. Ştia ca nu are voie să fumeze. Şi totuşi fuma... şi se distra pe tema asta: doar n-o să trăiesc cât lumea şi pământul.
Stătea şi medita, jucându-se cu aburii de fum. Tavanul... şerpuit pe alocuri, îngălbenit în jurul becului... Să fie din cauza căldurii sau poate a nicotinei? Întrebări scurte care dispăreau la fel cum apăreau, într-un flash. Puţin mai la dreapta se diferenţia o porţiune, acolo ar fi trebuit să fie intrarea în pod. Da, ar fi trebuit. Cu un surâs fugar îşi repetă încă o dată: ar fi trebuit.
Era mulţumită că locul fusese acoperit. Se simţea mai în siguranţă. Filmele horror îşi puseseră amprenta asupra ei şi imaginaţia i-ar fi jucat feste, ajungând s-o aducă în pragul nebuniei. Ştia acest lucru, de aceea zâmbea.
O durere cruntă îi curmă mulţumirea. Furnicături în vârful degetelor, urmate de o arsură puternică. Totuşi, bubuitura fu cea care o făcu să sară de pe scaun. Îşi aruncă ochii la degetele suferinde

sâmbătă, 2 iulie 2011

Să continuăm şirul articolelor " mituri istorice ". De data aceasta ne vom opri în România, Câmpina, la castelul Iuliei Haşdeu.
Iulia Haşdeu ( 1869-1888 ) este fiica marelui savant, Bogdan Petriceicu Haşdeu, ( 1838-1907 ), unul dintre cei mai mari oameni din cultura romană. Numele era de fapt Hâjdeu, savantul provenind din Ucraina de azi.
Iulia Haşdeu a fost un copil supradotat, care, la vârsta de numai 11 ani, absolvea Colegiul Naţional Sfântul Sava. În paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din Bucureşti. Şi-a continuat studiile la Paris, uimindu-şi profesorii cu talentul său. Primul ei volum de poezii a fost scris în 1887 şi apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand. Vorbea coerent 3 limbi străine, scria poezii şi piese de teatru. Un mic geniu, am putea spune, având în vedere că la 5 ani deja scria versuri.
La 29 septembrie 1889, Iulia Haşdeu moare de tuberculoză, la vârsta de 19 ani, fiind înmormântată în cimitirul Bellu.
Distrus de durere, tatăl ei, B.P. Haşdeu, construieşte un castel ( 1893-1896 ), în Câmpina, în memoria fiicei sale. Micul castel a fost construit pentru a ţine legătura cu Iulia prin intermediul şedinţelor de spiritism.
Arhitectura este uimitoare, deasupra intrării principale se află inscripţia " E pur si muove " ( şi totuşi se mişcă ), iar în faţa intrării sunt două tronuri de piatră care semnifică cele şapte reîncarnări ale Iuliei, inscripţionate cu câte o pentagramă, 7 cercuri şi un sfinx feminin. În mijlocul casei este o statuie de lemn, înfăţişându-l pe Iisus, iar în spatele acesteia este bustul Iuliei.
toateBlogurile.ro