Am apucaturi de pitzi

Spuneam in articolul anterior ca am primit o propunere pentru 1 mai. In momentul de fata am si acceptat-o. Da, vom merge la Oltina. Maine e plecarea. 

Buun, deci in seara asta a trebuit sa facem cumparaturile. Uraaasc. Nu-mi place, nu vreau, nu, nu si nu. Dar n-am scapat, n-am eu norocul asta. :(

Si-am fost. Cum unde? La cumparat potol si beutura. Sa fie acolooo, sa fieeee, o mie, pe datoriee.

Mda, mi-am luat asta:

De râsul curcilor ...

 Nu sunt foarte pricepută în bucătărie dar nu mor de foame. Mă descurc. Iar dacă nu mă descurc, măcar nu mă dau în stambă. Plâng şi ronţăi boabele de la pisică. Eu plâng, motanul înjură şi muşcă din mine, chestii de genul. Dar sunt lucruri care rămân în casă. :))

 Dar ce am văzut în seara asta, nu a văzut neam de neamul tău, de la maimuţă încoace.
 
 O duduie, pe numele ei Nidia Moculescu, ( nici eu nu auzisem de ea ) se apucă să gătească la emisiunea aia, Cireaşa de pe tort.
  Aşaaa, şi ce găteşte ea? Piure de cartofi. Dificil moment. Muncă grea, îţi trebuie talent, plus vreo 2 facultăţi.

 Ia cartofii, îi curăţă, îi taie bucăţele şi îi aruncă într-o cratiţă. 
 După ceva timp, începe să-i piseze cu un mixer. Şi dă-i şi dă-i. În jurul ei  era o atmosferă apocaliptică, cartofii săreau din oală, mixerul se înţepenea, cameramanul plângea... Ce să spun, era un delir total. Se opreşte, se scarpină după ureche şi zice:
 -Băăă, io cred că-s prea mulţi, d'aia nu merge.

Castigatorul concursului sponsorizat de libris.ro

A venit si momentul mult asteptat pentru voi, cand trebuie anuntat castigatorul concursului sponsorizat de libraria online libris  

Daca ar fi fost dupa mine, v-as fi premiat pe toti. Ati ales carti interesante si mi-ati dat argumente la fel de interesante. Cum spuneam, a fost extrem de dificil, mai ales ca este prima oara cand fac acest lucru.

Dar castigatorul trebuie sa fie doar unu. Trebuie sa-mi calc pe suflet si sa ma hotarasc.

Asadar, comentariul cel mai interesant este:

Cand viata te ia la misto...

Mda, stateam eu si ma gandeam cat de norocosi sunt cei care si-au urmat visul, care si-au luat in seama inclinatiile. Or exista astfel de oameni? Cam cati?

Sa vedem. 

Primul exemplu ar fi frate'miu, Gabi. El era innebunit dupa matematica, dupa stiintele exacte. Olimpiade, zapaceli. Ii placea omului, n-ai ce-i face. Rezultatul? A ajuns profesor de limba si literatura romana. :))))  Ironia sortii, nu? In fine, si-a schimbat domeniul de activitate. E intr-o multinationala, functie onorabila, dar tot nu se bazeaza pe stiinte exacte. Tot ce i-a ramas este sa mai calculeze diverse cand iese la cumparaturi :))

Al doilea exemplu. Coana Lillee, adica eu. Atrasa la maxim de latura umanista, imi placea sa fac eseuri, chiar am stat o vara intreaga si am lucrat la acest aspect. Sunt o ciudata, stiu. Imi uimeam profesorii, unii chiar nu credeau ca ar fi munca mea. Recunosc, moaca nu ma ajuta deloc. Daca te uiti la mine, ti-e frica sa pornesti un dialog.

Cum se fac copiii?

Rasfoind ieri niste bloguri, am dat peste un articol care mi-a adus aminte de Dimitri ( nepotelul meu ) si dilema  lui: "cum se fac copiii".

Acum este baietel mare si nu mai intreaba lucruri de acest gen, ( cred ) dar in urma cu cativa ani era tare nelamurit.

Dialog intre frate'miu ( Gabi ) si Dimitri

Dimitri: tati, cum se fac copiii?

Gabi: ii aduce barza...

Dimitri: ei na, nu-i adevarat. Tata ii da samanta lu' mama, d-aia i se umfla burta. Se baga in pat, amandoi, dezbracati...

Gabi, cu ochii bulbucati de uimire: siiiii???

Dimitri: si-atat, ce vrei mai mult. Nu auzi ca-i da samanta? Samanta se face bebe si gata.

Frati'miu a rasuflat usurat si l-a lasat in pace pe cel mic.

Dupa cateva zile, Dimitri deschide subiectul:

Batranete, haine grele...

Sambata am avut o stare destul de proasta, nu aveam chef de nimic, imi venea sa bat pe toata lumea. Si dupa ce ca starea asta ma necajea peste masura, a mai aparut ceva. O voce care mi-a tocat creierii toata ziulica:

- Diseara mergem in club? Huh? Huh? Mergem?

- Nu am chef, te rog, du-te tu.

Aveam parte de liniste pret de cateva minute, dupa care:

- Uite am vorbit cu x, mergem? Huh? Huh? Mergem?

Simteam ca cedez nervos, pana cand am auzit urmatoarele:

- Esti o baba...

Lillee va invita la concurs !

Am bucuria de a va prezenta primul concurs, la care puteti participa pe acest blog, si care este sponsorizat de libraria online libris.

Inca din adolescenta am descoperit aceasta lume, a cartilor, si de atunci nu ma mai pot desparti de ea. Recunosc, principalul vinovat in toata aceasta "descoperire" este fratele meu mai mare, Gabi, care, pe atunci, era profesor de limba romana, si care a avut cele mai bune metode pentru a ma determina sa adopt aceasta pasiune. Nu stiu cat de recunoascatoare am fost la momentul respectiv, dar acum stiu cu siguranta ca lui ii datorez totul.

Probabil ca, multi dintre voi, va regasiti in ce am spus mai sus. Acesta a fost motivul pentru care m-am hotarat sa accept concursul. Trebuie sa incitam lumea la lectura, nu?

Ce trebuie sa faceti? Intrati pe libraria online libris, va alegeti orice titlu doriti ( in limita a 40 lei ), si argumentati, printr-un comentariu la aceasta postare, de ce va doriti cartea respectiva in biblioteca. Eventual, puteti pune si link catre alegerea facuta. Cel mai interesant raspuns va fi desemnat castigator pe data de 26 aprilie. Premiul va fi chiar cartea aleasa de voi.

Va doresc mult succes si sper ca am reusit sa aduc putina bucurie in sufletele voastre prin intermediul acestui concurs.

Am ajuns sa fiu invidiata

Da, chiar asa, am ajuns sa fiu invidiata. 

-Lillee, daca ai sti cat te invidiez... - imi zice, la un moment dat, o colega.

Am fost pusa pe "freeze" intr-o secunda. Baai, am ajuns sa fiu invidiata? De ce? Niciodata nu am considerat ca pot fi invidiata pentru ceva , in afara de faptul ca sunt frumoasa, inteligenta si modesta :))  Va dati seama ca glumesc, nu?

- De ce? Ti-ai dori sa porti ochelari de vedere insa nu ai nevoie? - am intrebat-o eu.

Ca si cum nu a auzit partea a doua a frazei:

- Ca ai parul drept si ti se aranjeaza atat de misto. Nu trebuie sa te chinui.

=)))))))))) M-am tavalit pe jos, m-a luat sughitul, mi-au dat lacrimile, mi-a crescut pulsul, mi-am dat palme.

Pitici pe creier si limpeduze pe...coloana.

Sunt situatii in care mi se intampla sa raman blocata, sa nu pot reactiona. Nici macar mimica fetei nu mi-o pot controla. Daca reusesti sa spui un lucru care sa ma surprinda in asa hal, iti vei da seama dupa moaca pe care o fac. Am incercat sa lucrez la aspectul acesta dar nu-mi iese si pace. Asadar, daca vi se intampla sa observati vreodata, din greseala, o tuta care se zgaieste naiv la voi, da, sunt eu. Eu, care nu inteleg ceva pe moment. Nu va speriati, sunt foarte pasnica, nu sar la ochi. Este doar un moment de ratacire, mi se blocheaza rotitele. :)

Si pentru ca sunt constienta de acest handicap, incerc sa evit pe cat posibil momentele care m-ar putea pune in dificultate. Eu incerc, dar asta nu inseamna ca si reusesc. Spre exemplu: ma termina faza cu cadourile, mai ales in perioada Craciunului. Ma feresc cat pot de tare sa nu aflu ce mi-a luat sotul sau mai stiu eu cine si nu stiu cum naiba se face de nimeresc exact in locul cu pricina. Soarta ma ia la misto, m-am obisnuit. Ehh si atunci ma cuprinde o ciuda nenorocita de nici nu va inchipuiti. De ce? Pentru ca stiu ca voi ruina bucuria celui de langa mine. Degeaba incerc sa exersez fel de fel de reactii, este egal cu 0. 

Relatari de pe bicicleta

Nu, in momentul acesta nu sunt pe bicicleta  dar recunosc ca m-am despartit cu greu de ea.
Am fost la Bucuresti sa ridic donatia facuta de fratele meu, Gabi, si am avut mari emotii in momentul cand m-am urcat pe balaurul cu doua roti. Dupa atatia ani, cred si eu. 
Am dat cateva ture prin Pipera dar mai slabut asa pentru ca pe acolo sunt niste ghioarle extrem de frustrate. Nu stiu ce naiba or avea. Ehh, nici nu stau prea bine la capitolul echilibru, ba saua era prea inalta si nu ma simteam in siguranta, ba nu stiu ce. Clar, bicicleta aceea era pe masura sotului meu si a ramas in posesia lui. Daaar, astazi a venit si randul meu. Lillee si-a luat jucarie. De dama, finuta, mai mult nici nu-mi trebuie. 
Cum am ajuns acasa, m-am schimbat si la plimbare cu mine. Nu mi-a mai trebuit nimic, parca eram un copil.
La inceput a fost mai greu, mi se parea ca nici nu pedalam bine si prindeam o viteza prea mare. Cand am pus frana era sa zbor peste bicicleta, dar ce spun eu bicicleta, era sa zbor peste tot ce aveam in fata ochilor. Tin prea bine franele alea. Noroc ca am avut tovaras de plimbare ca altfel...

Apoi m-am obisnuit si cu viteza, am mai schimbat pinionul mic cu foaia nu stiu care, nginerii d'astea care nu-s de mine. Am dat ordin sa mi-o regleze in asa fel incat sa pedalez mai des si sa nu prinda nici cine stie ce viteza din prima. Ordinul a fost executat si totul a fost ok. Pana si cainii sunt de treaba pe aici, pe la mine. Se dadeau din drumul meu, asteptau frumusel sa trec, mai ca imi dadeau si buna ziua. Dar am realizat mai tarziu ca erau, de fapt, foarte mirati, ceva de genul: wtf? ce dracu' face asta? hai fratilor sa ne uitam cum cade, unde e popcorn-ul :))
Deocamdata sunt la stadiul in care imi aduc aminte si ma reacomodez cu mersul pe bicicleta dar totusi am pierdut o ora cu pedalatul in seara asta. Nici nu-ti dai seama cum zboara timpul.E suuupeeer, imi place la nebunie :)
Niste poze: