Cum se împacă zăpada cu minţile blonde încălţate în şoricari?

În iarna asta, am zis să-mi iau şi io şoricari d-ăia de-i pui în picioare şi zici că eşti feşăn. UGG-uri le mai zice. Am zis că-s comozi şi nah. Frate-miu ăl mic a şi sărit cu un cadou pentru a-mi închide ciocul. Uokei, comozi, călduroşi, da' chiar că şoricari, să-mi trag una.
Şi a nins. Mda, yupiii-yeeei şi-o înjurătură. Pleacă, Liloaico, la serviciu. Ce-şi zice ea, luminăţia dăştăptăciunii întruchipate? Bă, şoricarii nu alunecă, p-ăştia îi iau.
Şi i-am luat. După câteva ture prin oraş, am constatat că eram cu labele numai prin bălţi. Atât de kamikaze sunt. Pentru a evita porţiunile de zăpadă, preferasem să fiu submarin. În momentul în care am simţit că de fapt şoricarii deveneau din ce în ce mai grei, am zis că nu-i treabă. Pe lângă fleoşc, fleoşc, eram şi îngheţată bocnă. Unde mai pui că mi-era să nu fac dracu' rechini prin bocanci sau alte lighioane subacvatice.
Faza tare era că începusem să mă simt melc, în pana mea. În redacţie, îţi puteai da seama pe unde a trecut coana Lillee, după dârele de apă. Să mor dacă exagerez cu ceva.

Cum să ieşi din curte teafăr şi curat

Mă, nu-mi înţeleg animalul ală de zburdă prin curte care se mai numeşte şi câine, Ghiorliţ, cum îl alint eu, cu toate că îl cheamă Milo. Se bucură când mă vede, nimic rău în asta. Dar de ce satană trebuie să sară pe mine? Adică, mna, şi eu mă bucur când îl văd, dar asta nu înseamnă că trebuie să sar pe el. Cum ar fi să fac un triplu salt şi apoi să mă vedeţi în cârca câinelui? Anşeaaa, dă bucurie. Sau cum ar fi să mă apuc să fac alpinism pe oamenii de pe stradă. Tot de bucurie, normal.
Ok, continuând cu nedumerirea mea, ajung la faptul că drumul de la uşa casei şi până la ieşirea din curte este ca un teren minat. Nu pot merge liniştită, trebuie să am grijă ca nesimţitul de Ghioliţ să nu mă umple de noroi şi ce naiba mai are pe labe. Nu vreau să mă gândesc, credeţi-mă. Aţi putea spune: leagă-l. Am facut-o deja. Dar nu merge. Stă supărat, cu capul în pământ şi nu mă bagă în seama. Excroc sentimental, mama lui de african. Sau prost. Din două, una. Poate crede că-l ţine cineva de gât şi d-aia nu se mişcă.

Momentele de blondă autentică au revenit

Momentele de blondă veritabilă mă urmăresc la tot pasul. M-am gândit, la un moment dat, că aş putea înfiinţa un serviciu de genul "combaterea momentelor blondo-autentice", în care să angajez personal & shit pentru a lupta contra acestui fenomen. Ştiţi voi, aparate de măsurat vibraţiile de prin casă, locuri predispuse la manifestări blonde, ritualuri, chestii d-astea. Ei, după ce am stat şi am visat cu ochii deschişi, am luat un ibuprofen. Constatasem că mă durea capul şi eram mahmură. În momentul ăla am privit cu ură dozele de bere din coşul de gunoi. Uitaţi aşa mi se destramă mie speranţele. Sunt un geniu neînţeles, ştiu. Muhahaha.
Mbon, acum să vă explic de ce am gafat-o. Păi uite d-aia. În primul rând trebuie să-mi rog şefa, dacă va citi vreodată acest articol, să nu mă scalpeze.