Cum să ieşi din curte teafăr şi curat

Mă, nu-mi înţeleg animalul ală de zburdă prin curte care se mai numeşte şi câine, Ghiorliţ, cum îl alint eu, cu toate că îl cheamă Milo. Se bucură când mă vede, nimic rău în asta. Dar de ce satană trebuie să sară pe mine? Adică, mna, şi eu mă bucur când îl văd, dar asta nu înseamnă că trebuie să sar pe el. Cum ar fi să fac un triplu salt şi apoi să mă vedeţi în cârca câinelui? Anşeaaa, dă bucurie. Sau cum ar fi să mă apuc să fac alpinism pe oamenii de pe stradă. Tot de bucurie, normal.
Ok, continuând cu nedumerirea mea, ajung la faptul că drumul de la uşa casei şi până la ieşirea din curte este ca un teren minat. Nu pot merge liniştită, trebuie să am grijă ca nesimţitul de Ghioliţ să nu mă umple de noroi şi ce naiba mai are pe labe. Nu vreau să mă gândesc, credeţi-mă. Aţi putea spune: leagă-l. Am facut-o deja. Dar nu merge. Stă supărat, cu capul în pământ şi nu mă bagă în seama. Excroc sentimental, mama lui de african. Sau prost. Din două, una. Poate crede că-l ţine cineva de gât şi d-aia nu se mişcă.

Apropo, la un moment dat aveam treabă prin curte şi bineînţeles că nu mă puteam manifesta din cauza căţelului. Ăla fericit: iupiiii ieeiii, ţop, ţop, ţop. Hmmm, ce să fac să-l potolesc, ce să fac... Din prostie, iau două cârlige de rufe, cleşti d-ăia, şi îi agăţ de urechile câinelui. Măi, mă credeţi că nu s-a mai mişcat din locul ăla? Avea impresia că-l ţine cineva de urechi şi acolo a încremenit.  În momentul când am luat cleştii, ţop, ţop, ţop. Dar asta implică timp în pana mea iar eu sunt mereu în criză. Nu am cum să stau dimineaţa să prind cleşti de rufe la urechile câinelui pentru a pleca la serviciu cu hainele curate. Cer prea mult? Aaaaaaaaaaaaaa! - ăsta a fost un urlet. Gata, m-am răcorit.
Vă pup. Până data viitoare, toate cele bune.

P.s. pentru cititorii noi, articolul de faţă este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.