miercuri, 20 februarie 2013

Nume, prenume şi cum mi-am pierdut o doagă

Vă scriu acum, acilea, învăluită fiind de un şal de gripă nesimţită. Mda, nu ştiu cum se face însă, în perioada asta, toate jivinele de boli se agaţă de al meu suflet. Aş fi vrut să adaug: suflet alb şi nepângărit, dar cred mi-aş fi muşcat limba, mi s-ar fi blocat creierii, iar degetele ar fi dansat hora unirii pe tastatură.
Să revenim la motivul vizitei. Încă de la începutul anului am început să mă lovesc de un fenomen ciudat. Cel al numelor şi prenumelor. Nu este enervant că ai o etichetă pusă de cum te-ai născut fără a avea dreptul, măcar, să refuzi? Şanse ioc, zic. Păi cum să ripostezi când singura ta armă, la acea vreme, este scâncetul, iar singurul răspuns pe care l-ai putea primi este reprezentat de o ţâţă în bot şi un schimbat de scutec? Nţ, nu merge. Ca atare, pe la începutul anului am aflat că un nene şi-a găsit sfârşitul. Îl chema Superman Velcu. Trecând peste partea asta, am ajuns şi astăzi când am aflat că nişte indivizi, care fac parte dintr-un dosar de cercetare penală, poartă nişte etichete, pfoooai... demenţiale. Ia să vedem. E vorba despre, tanananam!, Căcărează Vasile Tailor (eee?), Buciu Raoul Rodrique, Donatella Huluban şi alţii. Buei, dar cum aşa? Dar n-am văzut eu bine? Oare la ce s-or gândi părinţii ăia când iau asemenea decizii? Poate joacă mim, în pana mea, şi ce iese, iese.
Anşea. Dacă tot am trecut prin asemenea experienţe, mi-am amintit şi de adolescenţă, când mă prăpădeam de râs, stând la scara blocului (intelectuali, ce pana mea). În respectiva locaţie tot venea un nene şi striga: doamna Muiaaaa, doamna Muiaaa. Şi ieşea râsul dracului. Am aflat că aşa o chema pe biata femeie, Muia. Oare cum a fost pentru ea la şcoală sau în alte ipostaze. De genul: a cui e asta, mă? A lu' Muia, de după colţ, de lângă crâşmă. Ee?
Eh, şi eu care mă gândeam ce ghinion am cu numele de familie, de dinainte să mă mărit. Dap, mintea mea blondă, fără E-uri, m-a atras într-o capcană de proporţii. Mâinile la spate, rogu-vă, şi fără râs isteric, sufletul încă îmi suspină. :))


marți, 5 februarie 2013

Târâşenia de sâmbătă dimineaţa şi cum am fost acuzată că am o altă relaţie amoroasă

Să vedeţi cum mi-am început ziua de sâmbătă. Dar pentru asta, începutul a fost vineri seară. Mboon, am ieşit şi eu ca omul cu nişte prieteni la un pahar de ceva, că, doar deh, dacă am treijde ani, asta nu înseamnă că m-am şi călugărit. Mboon, că a fost un pahar, două sau mai multe, chiar nu contează, cert este că a fost fain. A doua zi, blesteme şi huiduieli la propria-mi persoană: cearrrraa mamii tale de tută, cu cine te-o mai pune la ieşeli când sâmbătă dimineaţă tre' să munceşti. Anşea, după chinuri groaznice de a mă spăla pe mufarină, făcut slalom printre pisoi şi ghiorliţ, ce ţopăiau şi mă trăgeau de halat (complotau la echilibrul meu şi aşa şubred), am reuşit să mă apuc de treabă. Nu trece mult timp şi-mi sună telefonul. Număr ascuns. Nu-i bai, io răspund, poate îmi dă cineva un pont benefic pentru ale mele. Când colo... moucles. Doar: hââârşşş, hââârşşş, un gâjâit de respiraţie d-aia apăsată. Alo, alo, aia mă-sii. Nimic. Asta e, soarta, aerul inspirat şi expirat a vrut să mă salute, cum să-l refuz?
Închid şi îmi văd de ale mele. Iar sună telefonul, cu număr afişat. Răspund şi o duduie veselă mă întreabă ceva în legătură cu o programare la unghii. Stau, mă gândesc niţel şi încremenesc! Băi, să vezi că în adâncul sufletului meu am apucături de piţipoancă irecuperabilă!!! Adică, nah, îmi fac şi eu unghiile, dar mă şoca ideea ca primul lucru pe care îl fac, fiind sub influenţa alcoolului, e să sun să mă programez la unghii cu gel sau zbârcâz d'ăla. Cum stăteam eu cu telefonul la ureche, gura căscată, bălind într-o rână, cu cearcănele până la buric, pisoiul înfipt cu ghearele în ceafa-mi încordată şi câinele lingându-mi papucii, vocea duduii mă trezeşte din nou:
- Aţi sunat să vă faceţi programare pentru azi?
- Nu, am răspuns eu, încercând să-mi scot motanul din ceafă.
- Poate a sunat cineva de pe telefonul dumneavoastră şi s-a programat?

toateBlogurile.ro