joi, 11 octombrie 2012

Astăzi am luat pauză de la viaţă

Durerea eului interior. Pentru mine!
Astăzi iau o pauză. O pauză de la viaţă. Oare am dreptul să cer aşa ceva? Nu contează. Închid caietul întâmplărilor, îmi aştern un văl dens peste firea-mi jovială. Mă închid într-un ungher ascuns, doar eu cu mine. Voi cugeta adânc.
Provin dintr-o familie modestă dar care m-a învăţat foarte multe lucruri. După cum bine am mai spus pe aici, exemplul pe care îmi place să-l urmez este fratele meu mai mare, "Marele Artist" - cum l-am denumit pe blog. De ce? Pentru că mi se pare unic. Este omul care a răzbit în viaţă, care a ajuns sus, fără să uite de unde a plecat. Cuvântul este arma cea mai de preţ a omului. Şi atitudinea.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Răzbunarea pixului malefic, sau cum o tută schilodeşte oamenii

Când ţi se întâmplă o chestie, hmm, tâmpită să-i spun, pentru prima oară, spui că norocul nu a fost de partea ta şi alungi gândul cu o lozincă de genul: asta e, se mai întâmplă. Dar când personajul principal este coana Lillee, nu poţi spune decât: shit, momentele de blondă autentică nu vor să mă părăsească. Eh, şi atunci nu-ţi vine să-ţi bagi chiloţii la murat? Să ai şi tu murături peste iarnă, ce mama mă-sii, să fii mai special, în trend cu momentele de mai sus, ce-ţi pun etichetă fără milă. Nee, nu mă plâng, nu-i bai, sunt obişnuită, ştiu ce-mi poate chielea, am sclipiri de blondă, asta-s eu, m-am acceptat. :)) Era o zi minunată de toamnă, soarele mângâia constănţenii cu razele sale, lumea radia de fericire, peisajele emanau o stare de beatitudine... Ahhh, la naiba. Marii clasici ai literaturii se răsucesc în mormânt. Era o zi ca toate celelalte, nu ştiu cum erau peisajele, constănţenii. Mergeam mecanic, afundată în gândurile mele şi număram zilele până la weekend, cu ochiul minţii aţintit spre asfalt, din când în când, să nu care cumva să sugrum vreun hăndel. Nu de alta, dar mai am darul ăsta. Eram în timpul serviciului, da. Am ajuns la locul cu pricina, la o conferinţă. Prima bucurie s-a şi împlinit: cafea la discreţie. M-am trezit la realitate şi am intrat în sală, aveam plinul făcut! Muhahaha. M-am aşezat frumuşel pe un scaun, mi-am scos ustensilele: pix, agendă, bla, bla. Aşteptam să înceapă. Se apropie o doamnă şi mă întreabă, în engleză, dacă locul de lângă mine este ocupat. Îi răspund că poate să se aşeze liniştită, tot în engleză, bineînţeles, că doar nu mă apucam să-i spun în rusă. Imediat după aceea vine un coleg, Andrei, şi schimbăm câteva cuvinte. La care doamna de lângă mine: de ce nu mi-aţi spus că vorbiţi în limba română? M-am uitat la ea cu o sprânceană ridicată, tipic mie când mi se adresează o întrebare pe care nu ştiu unde s-o încadrez. Hmm, cum ar fi fost ca tanti să mă întrebe în engleză şi eu să spun: bueeei, vorbesc limba patriei în care ne aflăm? Mda, am rămas cu figura mea de tută beată şi am schimbat raza vizuală. A început conferinţa.

toateBlogurile.ro