Amintiri din copilărie: cum am "gâtuit" poetul din mine

Pur şi simplu mi s-a derulat prin faţa ochilor (minţii) întâmplarea asta, de care chiar uitasem complet. Ca atare, mă bag repede s-o aştern acilea, să nu care cumva să-mi scape.
Eram în clasa a VIII a, acum 'nşpe mii de ani. Şi ce-şi zice coana Lillee în timp ce se afla la ora de Cultură Civică, sau aşa ceva, când se plictisea maxim? Cam ce poate face un copchil de paişpe ani când se plictiseşte în ore? Mda, cu totul altceva decât ceea ce am făcut eu. M-am apucat de compus versuri.
Deja văd cum se naşte în voi sentimentul de admiraţie, de: moooaa, ce fată isteaţă, dar, vaaai, ce copil era Lilloaica. Aha, gândiţi voi aşa că vă veţi arde rău de tot. :))
Versuri am făcut, dar ce versuri? Hă? Să vedeţi. Am fost o persoană cu pitici pe creier incă din născare. Da, aşa a fost naşterea mea: mai întâi piticii, apoi io. Am o herghelie, se înmulţesc pe zi ce trece. Aşa şi în clasa a VIII a. Era un anume grup în clasă, pe care nu-l înghiţeam. Nu ştiu de ce. Nu-mi plăcea comportamenul persoanelor respective, culoarea la pantofi, cum se scobeau în nănău, habar n-am. Cert este că nu-mi plăceau. Şi ce şi-a zis madam cutra Lillee? Să-şi verse frustrările în versuri, aşa, de plictiseală. Băi, şi ţin minte că mă amuzam maxim. Ziceţi şi voi ce copchil prost, să râdă în timp ce-şi ironiza colegii, în versuri. Normal că am atras atenţia asupra mea şi toţi voiau să vadă de ce dracului râdea tuta, în condiţiile în care ora era a naibii de plictisitoare. Nu i-am lăsat să ghicească, bineînţeles. Şi dă-i şi scrie.

Răzbunarea pixului malefic, sau cum o tută schilodeşte oamenii

Când ţi se întâmplă o chestie, hmm, tâmpită să-i spun, pentru prima oară, spui că norocul nu a fost de partea ta şi alungi gândul cu o lozincă de genul: asta e, se mai întâmplă. Dar când personajul principal este coana Lillee, nu poţi spune decât: shit, momentele de blondă autentică nu vor să mă părăsească. Eh, şi atunci nu-ţi vine să-ţi bagi chiloţii la murat? Să ai şi tu murături peste iarnă, ce mama mă-sii, să fii mai special, în trend cu momentele de mai sus, ce-ţi pun etichetă fără milă. Nee, nu mă plâng, nu-i bai, sunt obişnuită, ştiu ce-mi poate chielea, am sclipiri de blondă, asta-s eu, m-am acceptat. :)) Era o zi minunată de toamnă, soarele mângâia constănţenii cu razele sale, lumea radia de fericire, peisajele emanau o stare de beatitudine... Ahhh, la naiba. Marii clasici ai literaturii se răsucesc în mormânt. Era o zi ca toate celelalte, nu ştiu cum erau peisajele, constănţenii. Mergeam mecanic, afundată în gândurile mele şi număram zilele până la weekend, cu ochiul minţii aţintit spre asfalt, din când în când, să nu care cumva să sugrum vreun hăndel. Nu de alta, dar mai am darul ăsta. Eram în timpul serviciului, da. Am ajuns la locul cu pricina, la o conferinţă. Prima bucurie s-a şi împlinit: cafea la discreţie. M-am trezit la realitate şi am intrat în sală, aveam plinul făcut! Muhahaha. M-am aşezat frumuşel pe un scaun, mi-am scos ustensilele: pix, agendă, bla, bla. Aşteptam să înceapă. Se apropie o doamnă şi mă întreabă, în engleză, dacă locul de lângă mine este ocupat. Îi răspund că poate să se aşeze liniştită, tot în engleză, bineînţeles, că doar nu mă apucam să-i spun în rusă. Imediat după aceea vine un coleg, Andrei, şi schimbăm câteva cuvinte. La care doamna de lângă mine: de ce nu mi-aţi spus că vorbiţi în limba română? M-am uitat la ea cu o sprânceană ridicată, tipic mie când mi se adresează o întrebare pe care nu ştiu unde s-o încadrez. Hmm, cum ar fi fost ca tanti să mă întrebe în engleză şi eu să spun: bueeei, vorbesc limba patriei în care ne aflăm? Mda, am rămas cu figura mea de tută beată şi am schimbat raza vizuală. A început conferinţa.

Mi-am pierdut telefonul...

 Dupa cum bine stiti, am doi frati: unul de 16 ani si celalalt mai mare ca mine cu 12 ani ( de unde si denumirea "clanul celor din 12 in 12" ). Iata ca am facut si o problema de matematica fara sa vreau. Sunt geniala, stiu.
 Nu aruncati cu rosii stricate, acum vine si povestea, putina rabdare. ( va rog sa nu-mi judecati nici parintii )

Deci, am doi frati: micul artist si marele artist. 

Zilele trecute vorbeam la telefon cu marele artist, om serios, cu familie, ce mai, un om serios in adevaratul sens al cuvantului. De cateva luni s-a apucat de sala. Presteaza omul zilnic, are vointa ( il invidiez un pic, ce-i drept ). 

Ok, vorbeam noi si ne povesteam vrute si nevrute, imi spunea cat de ocupat este el la serviciu in perioada asta, cat de obositor este si totusi are timp si de sala.

In timp ce vorbeam era la sala, doar ce ajunsese si se pregatea sa se schimbe dar totusi vorbea si cu mine ( cum sa nu ma simt magulita ? ) Din vorba in vorba, il aud cum incepe sa se agite, nu mai era atent la conversatia noastra.

- Gabi, ce ai? -il intreb eu-

-Stai putin -imi raspunde el absent, dupa care un moment de liniste.