Când ţi se întâmplă o chestie, hmm, tâmpită să-i spun, pentru prima
oară, spui că norocul nu a fost de partea ta şi alungi gândul cu o
lozincă de genul: asta e, se mai întâmplă. Dar când personajul principal
este coana Lillee, nu poţi spune decât: shit, momentele de blondă
autentică nu vor să mă părăsească. Eh, şi atunci nu-ţi vine să-ţi bagi
chiloţii la murat? Să ai şi tu murături peste iarnă, ce mama mă-sii, să
fii mai special, în trend cu momentele de mai sus, ce-ţi pun etichetă
fără milă. Nee, nu mă plâng, nu-i bai, sunt obişnuită, ştiu ce-mi poate
chielea, am sclipiri de blondă, asta-s eu, m-am acceptat. :))
Era o zi minunată de toamnă, soarele mângâia constănţenii cu razele
sale, lumea radia de fericire, peisajele emanau o stare de
beatitudine... Ahhh, la naiba. Marii clasici ai literaturii se răsucesc
în mormânt. Era o zi ca toate celelalte, nu ştiu cum erau peisajele,
constănţenii. Mergeam mecanic, afundată în gândurile mele şi număram
zilele până la weekend, cu ochiul minţii aţintit spre asfalt, din când
în când, să nu care cumva să sugrum vreun hăndel. Nu de alta, dar mai am
darul ăsta. Eram în timpul serviciului, da. Am ajuns la locul cu
pricina, la o conferinţă. Prima bucurie s-a şi împlinit: cafea la
discreţie. M-am trezit la realitate şi am intrat în sală, aveam plinul
făcut! Muhahaha. M-am aşezat frumuşel pe un scaun, mi-am scos
ustensilele: pix, agendă, bla, bla. Aşteptam să înceapă. Se apropie o
doamnă şi mă întreabă, în engleză, dacă locul de lângă mine este ocupat.
Îi răspund că poate să se aşeze liniştită, tot în engleză, bineînţeles,
că doar nu mă apucam să-i spun în rusă. Imediat după aceea vine un
coleg, Andrei, şi schimbăm câteva cuvinte. La care doamna de lângă mine:
de ce nu mi-aţi spus că vorbiţi în limba română? M-am uitat la ea cu o
sprânceană ridicată, tipic mie când mi se adresează o întrebare pe care
nu ştiu unde s-o încadrez. Hmm, cum ar fi fost ca tanti să mă întrebe în
engleză şi eu să spun: bueeei, vorbesc limba patriei în care ne aflăm?
Mda, am rămas cu figura mea de tută beată şi am schimbat raza vizuală. A
început conferinţa.
Ascultam, notam, înregistram. La un moment dat mă apuc să mă joc cu
pixul. Nu ştiu ce dracului a fost în ţeasta mea, nu pot explica, ştiu că
doar apăsam frenetic cu vârful pixului în agendă, un pix greu, metalic.
Băi şi aveam o ură pe agenda aia de zici că eram căpiată. Până când
m-am oprit stupefiată în scâncetele doamnei de lângă mine, care
tresărise din scaun, întrebând ce naiba a fost aia. Am încremenit, m-am
albit, mă gândeam deja dacă "mama" are cratimă în înjurături!!! Ce se
întâmplase, de ce se văita doamna? Căpăcelul metalic din fundul pixului a
sărit cu viteză, în apăsarea mea tâmpită, bineînţeles, cu tot cu arc,
drept în fruntea madamei. Rămăsesem cu pixul în aer şi mă uitam ba la
el, ba la funtea femeii, ba la oamenii din sală, ba la agendă şi iar la
pix. Am revenit cu picioarele pe pământ şi mi-am cerut scuze, însă mă
prăpădeam de râs, cu dinţii încleştaţi. Mi-a zis că nu-i nimic, dar era
vizibil încurcată. În plus, a mai şi căutat căpăcelul pixului şi mi l-a
dat. =))
Toată conferinţa a fost haotică. Nu-mi venea să cred ce pix
răzbunător am. Păi ce şi-a zis el: te pui cu tuta ce mă mângâie zilnic
pe trupul meu metalic, poate că mă şi bagă în gură câteodată, şi mă dă
cu capul de agendă? Cum îţi pemiţi aşa ceva? Şi atunci, jaap:
lansaaaareeee, capac în fruntea agresoarei!!!!
Cam asta e. Câteodată stau şi mă gândesc: ce noroc pe omenire că nu
umblu cu topoare, cuţite sau alte asemenea. Însă, mare grijă: am
brichete, muhahahaha!
Pam Pam!
P.S. Andrei este un tip super şi sunt onorată că-mi este coleg! (na, Andrei, vezi că mă dau bine pe lângă tine?? Eee?)
sursa foto:
aici
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Ai o părere?