Amintiri din copilărie: cum am "gâtuit" poetul din mine

Pur şi simplu mi s-a derulat prin faţa ochilor (minţii) întâmplarea asta, de care chiar uitasem complet. Ca atare, mă bag repede s-o aştern acilea, să nu care cumva să-mi scape.
Eram în clasa a VIII a, acum 'nşpe mii de ani. Şi ce-şi zice coana Lillee în timp ce se afla la ora de Cultură Civică, sau aşa ceva, când se plictisea maxim? Cam ce poate face un copchil de paişpe ani când se plictiseşte în ore? Mda, cu totul altceva decât ceea ce am făcut eu. M-am apucat de compus versuri.
Deja văd cum se naşte în voi sentimentul de admiraţie, de: moooaa, ce fată isteaţă, dar, vaaai, ce copil era Lilloaica. Aha, gândiţi voi aşa că vă veţi arde rău de tot. :))
Versuri am făcut, dar ce versuri? Hă? Să vedeţi. Am fost o persoană cu pitici pe creier incă din născare. Da, aşa a fost naşterea mea: mai întâi piticii, apoi io. Am o herghelie, se înmulţesc pe zi ce trece. Aşa şi în clasa a VIII a. Era un anume grup în clasă, pe care nu-l înghiţeam. Nu ştiu de ce. Nu-mi plăcea comportamenul persoanelor respective, culoarea la pantofi, cum se scobeau în nănău, habar n-am. Cert este că nu-mi plăceau. Şi ce şi-a zis madam cutra Lillee? Să-şi verse frustrările în versuri, aşa, de plictiseală. Băi, şi ţin minte că mă amuzam maxim. Ziceţi şi voi ce copchil prost, să râdă în timp ce-şi ironiza colegii, în versuri. Normal că am atras atenţia asupra mea şi toţi voiau să vadă de ce dracului râdea tuta, în condiţiile în care ora era a naibii de plictisitoare. Nu i-am lăsat să ghicească, bineînţeles. Şi dă-i şi scrie.

Mangalia m-a trezit la realitate: nu vreau să mă fac primar! :))

Astăzi mi-am dat seama de un lucru: nu vreau să mă fac primar. Ne, ne, ne. Niciodată nu voi aspira la funcţia asta. Îhâm, puteţi voi să vă rugaţi de mine, puteţi să-mi aduceţi ofrande, fete virgine (da, da, poate doar în poze, sau nou născute), capre opărite, porci epilaţi, degeaba. Nu vreau, neam. Sunt foarte hotărâtă, am zis. Până astăzi aveam, aşa, o idee extrem de puerilă. Moanta mia, ce marfă e să fii primar, deh, ca tot românu', mai iei o decizie, mai aprobi un proiect, te mai zbânţui prin Mamaia (strict la oraşul meu mă refer), mai dai o subvenţie, mai faci un miting, porţi o beretă roşie şi chestii d'astea. Însă, acum am o cu totul altă perspectivă. Am fost la Mangalia, unde noul primar a ţinut o şedinţă cu preşedinţii asociaţiilor de locatari în ideea de a rezolva problema cu furnizarea apei calde şi a căldurii, coşmarul mangalioţilor, de altfel. Anşea, pe lângă faptul că preşedinţii asociaţiilor de locatari erau doar o mică parte din mulţimea prezentă, restul fiind din popor, veniţi cu mic, cu mare, că deh, să-l vază pe domn premar de la Premerie, tema principală a fost de multe ori uitată, fiecare începând să zbiere ce-l tăia capul. Moa, minunat. În faţa mea era un puşti de vreo 6 ani. Dacă n-a stat copchilu' ăla cu cracii pe spătarul de la scaun şi cu fundul pe jos, de nu-mi venea a crede. Başca, la un moment dat, mă simt pipăită pe picioare. Când mă uit, tot puştiul împieliţat, băgat pe sub scaune, îşi găsise de joacă cu şireturile mele. Acum, nah, cum să reacţionez, io nu am decât pisici. Instinctul meu a fost să-i spun zât, dar, nţ, nu mergea. Am hotărât să-mi strâng picioarele cât am putut de mult, făcându-l pe puşti să se aleagă cu febră musculară la mâini pentru că, da, el se întindea să mă apuce de javrele alea de şireturi şi la mama dracului. Hai, copchile, că doar nu oi vrea să-mi pun picioarele după gât!