Amintiri din copilărie: cum am "gâtuit" poetul din mine

Pur şi simplu mi s-a derulat prin faţa ochilor (minţii) întâmplarea asta, de care chiar uitasem complet. Ca atare, mă bag repede s-o aştern acilea, să nu care cumva să-mi scape.
Eram în clasa a VIII a, acum 'nşpe mii de ani. Şi ce-şi zice coana Lillee în timp ce se afla la ora de Cultură Civică, sau aşa ceva, când se plictisea maxim? Cam ce poate face un copchil de paişpe ani când se plictiseşte în ore? Mda, cu totul altceva decât ceea ce am făcut eu. M-am apucat de compus versuri.
Deja văd cum se naşte în voi sentimentul de admiraţie, de: moooaa, ce fată isteaţă, dar, vaaai, ce copil era Lilloaica. Aha, gândiţi voi aşa că vă veţi arde rău de tot. :))
Versuri am făcut, dar ce versuri? Hă? Să vedeţi. Am fost o persoană cu pitici pe creier incă din născare. Da, aşa a fost naşterea mea: mai întâi piticii, apoi io. Am o herghelie, se înmulţesc pe zi ce trece. Aşa şi în clasa a VIII a. Era un anume grup în clasă, pe care nu-l înghiţeam. Nu ştiu de ce. Nu-mi plăcea comportamenul persoanelor respective, culoarea la pantofi, cum se scobeau în nănău, habar n-am. Cert este că nu-mi plăceau. Şi ce şi-a zis madam cutra Lillee? Să-şi verse frustrările în versuri, aşa, de plictiseală. Băi, şi ţin minte că mă amuzam maxim. Ziceţi şi voi ce copchil prost, să râdă în timp ce-şi ironiza colegii, în versuri. Normal că am atras atenţia asupra mea şi toţi voiau să vadă de ce dracului râdea tuta, în condiţiile în care ora era a naibii de plictisitoare. Nu i-am lăsat să ghicească, bineînţeles. Şi dă-i şi scrie.


Îmi pare tare rău că nu mai ţin minte decât frânturi, însă ştiu că am scos în evidenţă trasăturile, gesturile, comportamentul, fiecăruia, exagerate la maxim. Anşea, am scris, a trecut timpul. Următoarea oră avea loc în altă sală. Eu, cu mintea de peştişor auriu, am băgat foaia în caietul de Civică, am azvărlit caietul în bancă şi am plecat. Am uita complet, tot, ploşc-trosc, aleluia. Floricele pe câmpii, ah, uite şi un fluture, erase minte de Lillee. Parcă nici nu se întâmplase. A trecut şi cealaltă oră. Eu, la fel, cu mintea golită, zâmbeam la pereţi de zici că avea o relaţie cu ei, de zici că prizasem var şi ronţăisem ipsos. Toţi s-au năpustit afară, alergând spre clasa iniţială, numai coana Lillee se plimba de zici că fumase picioare de broască ţestoasă, de unde şi mersul agale. Ajung şi eu în clasă. Acolo, linişte. Nu m-am prins, of course, de ce să mă prind, de ce tocmai eu. Dar cum? Naiva de mine trăia în lumea ei. Am început să fiu luată la întrebări, tot nu m-am prins, afişam doar vestita mea mutră, acoperită de benoacle: hăăă?
Când mi s-a spus verde-n faţă: băăă, am citi ce ai scris, bip, bip, bip, am revenit cu picioarele pe pământ. Aşşş, să-mi trag palme, unde, pana mea, am pus foaia aia de au găsit-o ăştia? Fuck, fuck, fuck. În bancă, un loc foooooooarte greu accesibil, nu-i aşa?
Nu îmi păsa de ăi de citiseră ale mele gânduri satirice, oricum nu-i plăceam, însă mi-era teamă de dirigu', prof de română, care mă plăcea foarte mult. Dacă îşi schimba părerea despre mine? Hiii, gândul ăsta mă omora.
Aşa s-a întâmplat, la ora de română, dirigintele m-a ridicat în picioare, având foaia scrisă de mine, în mână. Îmi venea să intru în pământ, să mă teleportez în altă lume. Nu simţeam decât rânjetul colegilor oropsiţi în scrierile mele şi privire ascuţite ce-mi tranşau pielea corpului.
A citit în linişte, eu stăteam în picioare şi simţeam sângele clocotindu-mi în obraji. Liniştea a fost spartă, în cele din urmă, de cuvintele dirigintelui: o satiră bunicică. Pe viitor, te sfătuiesc să eviţi anumite cuvinte vulgare.
Apoi şi-a întors privirea spre colegi: Nu este frumos să umblaţi în lucruri ce nu vă aparţin.
Şi gata, a început ora de română. Toţi au rămas şocaţi. Muahahaha! Nu-mi venea a crede, scăpasem! Însă, de atunci mi-am promis că nu mai scriu versuri, mama lor de versuri şi de minte blondă.
Regret că nu mai ţin minte decât frânturi, dar marea operă literară suna cam aşa:
Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Iată vin la vale, se ivesc în cale,
Toţi doamne şi toţi trei
De-ţi vine cianură să bei.
Şi  X merge atât de lin,
Cu cucu de pişu plin
Urlând cât îl ţinea gura
Pot să merg să mă dau de-a dura?
Iar în spate vine Mara
Cu gura cât călimara
Alergată de Dorian
Să-i pună mâna pe ciolan
Însă, oau şi vaiii, omor
A simţit doar un oscior,,,
(...)
Iată vine şi Florin
Duhnind a mucegai şi vin
(...)
Şi cutare filosoful
Care-ţi recită teoria "cartoful"
La bătaie nu-i scapă vreunul
Dar la mate: şapte e egal: unu plus unu

P.S. numele sunt fictive
P.S. 2 În timp ce scriam acest articol, în Constanţa a fost cutremur. Să fie, oare, un semn? :))