Mangalia m-a trezit la realitate: nu vreau să mă fac primar! :))

Astăzi mi-am dat seama de un lucru: nu vreau să mă fac primar. Ne, ne, ne. Niciodată nu voi aspira la funcţia asta. Îhâm, puteţi voi să vă rugaţi de mine, puteţi să-mi aduceţi ofrande, fete virgine (da, da, poate doar în poze, sau nou născute), capre opărite, porci epilaţi, degeaba. Nu vreau, neam. Sunt foarte hotărâtă, am zis. Până astăzi aveam, aşa, o idee extrem de puerilă. Moanta mia, ce marfă e să fii primar, deh, ca tot românu', mai iei o decizie, mai aprobi un proiect, te mai zbânţui prin Mamaia (strict la oraşul meu mă refer), mai dai o subvenţie, mai faci un miting, porţi o beretă roşie şi chestii d'astea. Însă, acum am o cu totul altă perspectivă. Am fost la Mangalia, unde noul primar a ţinut o şedinţă cu preşedinţii asociaţiilor de locatari în ideea de a rezolva problema cu furnizarea apei calde şi a căldurii, coşmarul mangalioţilor, de altfel. Anşea, pe lângă faptul că preşedinţii asociaţiilor de locatari erau doar o mică parte din mulţimea prezentă, restul fiind din popor, veniţi cu mic, cu mare, că deh, să-l vază pe domn premar de la Premerie, tema principală a fost de multe ori uitată, fiecare începând să zbiere ce-l tăia capul. Moa, minunat. În faţa mea era un puşti de vreo 6 ani. Dacă n-a stat copchilu' ăla cu cracii pe spătarul de la scaun şi cu fundul pe jos, de nu-mi venea a crede. Başca, la un moment dat, mă simt pipăită pe picioare. Când mă uit, tot puştiul împieliţat, băgat pe sub scaune, îşi găsise de joacă cu şireturile mele. Acum, nah, cum să reacţionez, io nu am decât pisici. Instinctul meu a fost să-i spun zât, dar, nţ, nu mergea. Am hotărât să-mi strâng picioarele cât am putut de mult, făcându-l pe puşti să se aleagă cu febră musculară la mâini pentru că, da, el se întindea să mă apuce de javrele alea de şireturi şi la mama dracului. Hai, copchile, că doar nu oi vrea să-mi pun picioarele după gât!

Cădură mare, monşer! Pe litoral, caterincă maximă

Vară, cald, muncă şi iar cald, cald!!! Ce poate fi mai minunat? Eh, dar cum trebuie să trecem şi peste asta, mulţi ar zice că mă smiorcăi degeaba întrucât locuiesc la mare şi, nah, aici e vremea ceva mai acceptabilă. O fi, nu contest, dar tot mă plâng, na, ce puteţi să-mi faceţi?
Ok, şi cum meseria mea este inedită în fiecare zi, pot spune că în ultima vreme am găsit o reală sursă de amuzament. Pe plajă! Daa, oamenii sunt atât de dezinvolţi când sunt în concediu de nici nu-ţi poţi imagina. Reportajele pe plajă sunt obositoare, te bate soarele în cap de-ţi face creierii omletă, însă totul trece când dai peste o sursă de fun, care, din omletă, îşi face creierul ou ochi.
Super tari sunt fazele când vezi tolănite, în toată spledorea lor, cu şalvarii fâlfâind în briza mării, cocoane de peste 70 de ani, la orele amiezii, pe plajă. Iar la întrebări generice precum "nu vă este teamă să staţi pe plajă la ora asta", tanti îţi răspunde nonşalant: "nee, sunt trecută prin viaţă, sunt bătută, am lucrat la grădină, de cine să-mi fie frică?"

S-a ales praful de cola

Caniculă. Caniculă mare. Şi ce trebuie să folosim în această aprigă luptă? Hidratarea. Da, este arma cea mai de preţ.
Dacă la muncă am gâlgâit lapte mai ceva ca Icilul, în momentul când m-am urcat în maşină am simţit că-l apuc pe Dumnzeu de-un picior. Al meu soţ mă aştepta cu o doză de licoare magică, poaspat scoasă din frigider. O doză de cola. Doza zilnică, aş putea spune. Şi beau eu ca nehalita, mai bea şi el, ne învârtim prin oraş, cumpărături, alea, alea...
La un moment dat mă trezesc singură în maşină. Cristi avea nu ştiu ce treabă. Şi stau... şi stau. Cald. Sete. Opaa, stai aşa că e doza aia de cola. O zgâlţâi un pic, hmm, parcă mai are ceva în ea. Ăvaai, dar să nu risipim nicio picătură. Buzele mele uscate mă aprobau de zor: daaa, să nu risipim, dă-o pe gât.
Fată ascultătoare cum sunt, nu stau pe gânduri şi gâl gâl gâl pân' la ultimul strop. Mă opresc brusc. Îmi simţeam ochii ca de curcă beată, iar în loc de cola aveam gura plină de... cum satană să-i spun?  Băi, doza asta nesimţită avea praf.

Nopti albe

Voiam sa ma plang si eu cuiva.

E cald, o stim cu totii. In casa nu se poate sta decat cu aerul conditionat pornit, dar la un moment dat ( de preferinta noaptea ) il opresc. De durerile de cap nu mai spun, sunt la ordinea zilei, ibuprofenul a devenit ca orbitul ( macar de s-ar scoate si varianta mentolata - ibuprofen mentol  ).

Si cum spuneam, vine noaptea, opresc aerul conditionat, ma refugiez in dormitor si deschid larg usa de la balcon. Incepe sa intre niste aer, cartea devine din ce in ce mai interesanta. Liniste. Parca si mos Ene isi face simtita prezenta, totul pare sa mearga din ce in ce mai bine. Sting veioza, pun capul pe perna si inchid ochii. Ma supara putin caldura, dar este suportabila.

Cand totul parea sa mearga perfect, linistea imi este spulberata de niste zgomote ciudate si destul de apropiate. As putea spune ca se aud exact la geam. Stau si ascult. Dupa cateva minute se aude o bubuitura in balcon. La interval de cateva secunde, inca una ceva mai usoara ca intensitate. Liniste pret de cateva momente, linistea de dinaintea furtunii. Furtuna incepe: triluri imbatatoare, sunete ametitoare, un adevarat spectacol. 

Cine era in balcon? Cine imi ofera seara de seara acest spectacol, de vreo cateva saptamani? Ei:

Vine vara, bine-mi pare...

Soarele îşi face simţită prezenţa pe zi ce trece, prilej de bucurie, normal. Natura se trezeşte la viaţă, totul prinde culoare, începe un nou capitol.
 
 Favorizaţi sunt cei ce locuiesc la casă, nu? Curte, grătar, relaxare în aer liber şi intimitate. Având în vedere că mă încadrez în termenii şi condiţiile "locuitorului la casă" ar fi trebuit să fiu copleşită de o stare de beatitudine.  
 
 Şi poate că aş fi fost, dar să nu uităm că trăim în România, unde maneaua este soră cu românul iar gradele de rudenie necesită strigate. ( ca să ştie lumea ce ciumeg este io si ce sistem suraund ham. )