Astăzi mi-am dat seama de un lucru: nu vreau să mă fac primar. Ne,
ne, ne. Niciodată nu voi aspira la funcţia asta. Îhâm, puteţi voi să vă
rugaţi de mine, puteţi să-mi aduceţi ofrande, fete virgine (da, da,
poate doar în poze, sau nou născute), capre opărite, porci epilaţi,
degeaba. Nu vreau, neam. Sunt foarte hotărâtă, am zis.
Până astăzi aveam, aşa, o idee extrem de puerilă. Moanta mia, ce
marfă e să fii primar, deh, ca tot românu', mai iei o decizie, mai
aprobi un proiect, te mai zbânţui prin Mamaia (strict la oraşul meu mă
refer), mai dai o subvenţie, mai faci un miting, porţi o beretă roşie şi
chestii d'astea. Însă, acum am o cu totul altă perspectivă. Am fost la
Mangalia, unde noul primar a ţinut o şedinţă cu preşedinţii asociaţiilor
de locatari în ideea de a rezolva problema cu furnizarea apei calde şi a
căldurii, coşmarul mangalioţilor, de altfel. Anşea, pe lângă faptul că
preşedinţii asociaţiilor de locatari erau doar o mică parte din mulţimea
prezentă, restul fiind din popor, veniţi cu mic, cu mare, că deh, să-l
vază pe domn premar de la Premerie, tema principală a fost de multe ori
uitată, fiecare începând să zbiere ce-l tăia capul. Moa, minunat. În
faţa mea era un puşti de vreo 6 ani. Dacă n-a stat copchilu' ăla cu
cracii pe spătarul de la scaun şi cu fundul pe jos, de nu-mi venea a
crede. Başca, la un moment dat, mă simt pipăită pe picioare. Când mă
uit, tot puştiul împieliţat, băgat pe sub scaune, îşi găsise de joacă cu
şireturile mele. Acum, nah, cum să reacţionez, io nu am decât pisici.
Instinctul meu a fost să-i spun zât, dar, nţ, nu mergea. Am hotărât
să-mi strâng picioarele cât am putut de mult, făcându-l pe puşti să se
aleagă cu febră musculară la mâini pentru că, da, el se întindea să mă
apuce de javrele alea de şireturi şi la mama dracului. Hai, copchile, că
doar nu oi vrea să-mi pun picioarele după gât!
