A fost ziua Marinei, sărbătorită cu surle şi trâmbiţe pe meleaguri constănţene, păi cum altfel. Cum mi-s taman din oraşul de faţă şi, vaai, lucrez şi în presă, seara de dinaintea marelui eveniment a fost una agitată. Stăteam şi-mi făceam cruce cu limba-n gură să nu care cumva să fiu eu norocoasa ce trebuie să-şi facă apariţia la locul cu pricina. Nu de alta, dar am aşa o baftă la treburile astea de zici că întreaga planetă conspiră împotriva mea. "Dăăă, Doaamne, să nu fiu fericita câştigătoare a lozului, dăăă, Doooamne, cutare - cutare" - îşi zicea coana Lillee.
Dimineaţă, ţrrr, ţrrr, telefonul îmi zbârnâia de mama focului. Rezultatul? MĂ DUC LA ZIUA MARINEI. Iubesc viaţa, dar văd că şi ea ce mă iubeşteee.
Ajung în Portul Tomis, puhoi de lume. Băi, dacă lua foc toată Constanţa şi ăsta era singurul loc sigur, şi tot nu era atâta lume, mă jur. În fine, mă strecor prin gloata, care, bineînţeles, ţinea cu dinţii de locul greu dobândit, şi ajung la gard.
- Bună ziua, de la presă.
- Aveţi acreditare?
- Am.
- Vă rog să mi-o prezentaţi.
- ... Bine, n-am.
Mă duc prin dosul clădirii, dau de un nene de zici că era Albul ca Zăpada şi, pac, pac, îmi face acreditare. Intru. Pff, alt peisaj. Linişte, pace, îngerii cântau la polonic, toată lumea stătea în loje, oameni importanţi, ce mama mă-sii, d-alde Columbeni, Tăriceni şi alte specimene. Dau o raită, scanez peisajele, în minte mi se formau deja articolele. Dar, na belea. Colega mea, cea care se ocupă de partea foto, era prinsă în trafic. Băi şi cum se face că taman atunci te strigă buda. Mdeh, dă-i şi caută budă. Găsesc. Îmi sună telefonul. Răspund. Colega aproape că ajunsese. Dau să intru în budă şi mă opreşte un nene.
- Ce faceţi aici?
Hmm, oare ce i se părea că fac, un picnic?
- Merg până la toaletă.
- Şi telefonul?
???? Uat??? Am vorbit... ahhh, nu mai contează. M-a lăsat în pace. Oricum, un om suspect.
Ajunge Tatiana, (să-i spunem pe nume). Ies şi mă duc să-şi facă şi ea, of course, acreditare. Nţ, nu se poate, nu e cetăţean român şi trebuia făcută la Bucureşti, din timp. Haai, să-mi trag palme. Păi şi noi ar fi trebuit să ghicim în urină? Nu, nu şi nu. Albul ca Zăpada nu vroia să ne rezolve (fără să vă gândiţi la prostii). Rugăminţi, lacrimi de crocodil, fâl- fâl din gene, pauză. NU.
Panică-panică, telefoane, alea - alea, cum e azi în România, după vreo douăj de minute intrăm blat, prin altă parte. Acum, na belea. Fă-ţi treaba dar să nu te vadă Albul ca Zăpada, că deh, ne dăduse NU. Băi şi al naibii, dacă nu patrula nea' caisă de îi săreau galoşii. Mai pe după copaci, ambulanţe şi oameni mai corpolenţi, mai o poză, mai o declaraţie. Ţup, ţup, parcă eram criminale în serie. La un moment dat, se răneşte un militar. Uaaaa, dă-i şi aleargă şi bagă-te în faţă, de am uitat de toate cele, agitaţie, hărmălaie, anunţă redacţia, pfooooaa, dezmăţ total. Până am dat nas în nas cu... cine altcineva decât Albul ca... ştiţi voi.
Am înghiţit nodul din gât şi am încercat să schiţez un zâmbet dar cred că arătam, mai degrabă, constipată. Nu ştiu ce dracului a fost în capul meu, dar primul lucru pe care l-am făcut a fost să fug. :))
Atunci a fost atins apogeul: Să vinăăă poliţiaaa, ţine-le aici, mă duc după poliţie, zice nenea răutăciosul. Am încremenit. Nu m-am mişcat din locul ăla, neam. Tatiana ţopăia de nu-mi venea să cred. Un nene o ţinea de braţ, ea sărea să mai facă o poză. Ăla iar alerga după ea şi o aducea înapoi, iar fugea şi mai trăgea o fotografie. Nu-mi venea să cred. Eu deja mă vedeam la pârnaie scăpând săpunul, cu lama de ras sub limbă... Ehh, m-am uitat prea mult la OZ.
Mda, vine Albul ca Zăpada şi zice: Nu vă fac nimic dar staţi aici. Cum aţi intrat?
Etee, că io oi fi tută să-ţi zic. Şi mă enervez.
- Eu intru că am acreditare!
- Ăăăă, bine. - zice el.
După câteva clipe apare şi Tatiana. O lăsase şi pe ea, la spartul târgului.
Mda. cu riscul că v-am plictisit maxim, vă spun că am trăit o experienţă inedită. Dar n-am scăpat săpunul. :)))
sursa foto: www.replicaonline.ro
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Ai o părere?