Sabotată de galoşi, în mijlocul mall-ului

Până şi galoşii au început a mă sabota, să nu mai spun şi de indivizii ce şi-au făcut o plăcere nebună în a-mi lăsa mesaje că scriu odios. Şi nu de blogul acesta este vorba, probabil că nici nu au dat de el, ci de celălalt loc unde scriu zilnic, care îmi serveşte şi ca loc de muncă. Anşeea, şi dacă tot scriu odios, nu pot să nu fac exces de acest "atu" al meu şi să vă relatez o altă păţanie de-a mea.
Chiar dacă nu pot spune că mă dau în vânt după " ieşelile" cu fetele, de 8 martie am făcut o excepţie, întrucât a fost vorba de colegele de muncă, femei de nota 10. S-a înţolit Lilloaica noastră de numa', mai nimic deosebit faţă de zilele obişnuite, doar că şi-a tras tocuri. (din ciclul: mi-am pus "treling" şi pantofi cu toc).
Şi dă-i ţopăială toată noaptea, urcată pe papainoage. A doua zi: teroare. Am rămas la ai mei. Când să plec spre casă, am constatat cu stupoare că ale mele picioare nu mai voiau să audă de încălţările cu toc. M-am chinuit, am încercat, nimic. Parcă aveam ace încinse sub talpă. Şi eu ce mă fac? Cum naiba plec, în şosete? Şi mă apuc să-i cer mamei mele ceva de încălţat. Îmi dă ea nişte ghete şi dusă am fost. Dar cum m-a mâncat mintea-mi blondă şi neliniştită, ce mi-am zis: să trec pe la mall, să-mi  mai iau ce-mi trebuie. Zis şi făcut. Ajung şi încep să cutreier.

Din ciclul: cum mi-am scrijelit "chielea"

După cum bine mă ştiţi, (sau poate că nu), mi-am revenit repede din starea de letargie ce mă cuprinsese. Nesimţită şi viaţa asta, nu? Cum te doboară ea câteodată. Şulfă, ce să zic. Dar e bine că a i-am tras-o! Muahahaha! - râsul malefic, păi cum altfel.

Bun, să revenim.  Acum două săptămâni, am fost iar pe la Bucureşti, la frate-miu, marele artist. Eh, şi de câte ori merg p-acolo mă gândesc să-mi tuflesc un tatuaj. Da, îmi doream de mult. Numai că de fiecare dată intervenea câte ceva şi o lăsam baltă. Ooook, mi-era frică de durere. RECUNOSC! Însă, acu' două săptămâni mi-am zis: băi, io chiar vreau tatuaj! "Fă-ţi" - se auzi o voce din stânga mea. Hmm, primesc deja încurajări. Ajung la frate-miu şi îi spun şi lui. El: super, dacă vrei, te duc eu la cineva. Ok. M-am trezit cu programare făcută, tot. Pfoaa, leoaica din mine se ţinea tare. Da' cum, mie nu mi-e frică, io sunt mai tare ca sabia lui Zorro. Fraţilor, din momentul în care m-am suit în maşină să mă îndrept către cabinet, mă simţean ca şi cum mă duc spre plutonul de execuţie. Întreaga viaţa mi se derula prin faţa ochilor, îmi venea să-mi îmbrăţişez familia, cântam "Trec batalioane române...", chestii d-astea. Am bâţâit din picioare, mi-am frecat pantalonii, am ajuns. Ne uităm la ceas, prea devreme. Hai în Cişmigiu. Pfooaaa, păi Cişmigiu îmi trebuie mie când sunt precum o lamă de Orbit mestecată? Aşşşş!
În Cişmigiu,... filme horror. Bre, mii de păsări zburau p-acolo şi se căcau pe ce prindeau. Parcă eram în filmul ăla "Păsările", sau aşa ceva. Am încercat să ne perindăm p-acolo, nici o şansă să ieşi curat. Te trezeai bombardat cu hăndel de nu-ţi venea a crede. Am plecat. Asta-mi mai lipsea, să mă duc la cabinet cu haine accesorizate cu găinaţ. În maşină, aceeaşi poveste: bâţâit din picioare, alea, cutare.
Am ajuns. Intrăm. Aveam galerie de susţinere, aici nu pot să mă plâng. Era Cristi (soţul meu), frate-miu şi cumnata mea.  Nenea tatuatorul, Pierre Hilal, foarte de treabă, caterincă. Îi spun ce vreau, la care el se uită la mine, ridică o sprânceană şi-mi spune: eşti dilie. (Haha, ceva nou? Neeaa.) Mda. nu era bun locul şi nici modelul. Trebuia alocat un spaţiu mult mai mare pentru ceea ce vroiam eu. Dar nu vă spun despre ce era vorba, rămâne mister.:D