Din ciclul: cum mi-am scrijelit "chielea"

După cum bine mă ştiţi, (sau poate că nu), mi-am revenit repede din starea de letargie ce mă cuprinsese. Nesimţită şi viaţa asta, nu? Cum te doboară ea câteodată. Şulfă, ce să zic. Dar e bine că a i-am tras-o! Muahahaha! - râsul malefic, păi cum altfel.

Bun, să revenim.  Acum două săptămâni, am fost iar pe la Bucureşti, la frate-miu, marele artist. Eh, şi de câte ori merg p-acolo mă gândesc să-mi tuflesc un tatuaj. Da, îmi doream de mult. Numai că de fiecare dată intervenea câte ceva şi o lăsam baltă. Ooook, mi-era frică de durere. RECUNOSC! Însă, acu' două săptămâni mi-am zis: băi, io chiar vreau tatuaj! "Fă-ţi" - se auzi o voce din stânga mea. Hmm, primesc deja încurajări. Ajung la frate-miu şi îi spun şi lui. El: super, dacă vrei, te duc eu la cineva. Ok. M-am trezit cu programare făcută, tot. Pfoaa, leoaica din mine se ţinea tare. Da' cum, mie nu mi-e frică, io sunt mai tare ca sabia lui Zorro. Fraţilor, din momentul în care m-am suit în maşină să mă îndrept către cabinet, mă simţean ca şi cum mă duc spre plutonul de execuţie. Întreaga viaţa mi se derula prin faţa ochilor, îmi venea să-mi îmbrăţişez familia, cântam "Trec batalioane române...", chestii d-astea. Am bâţâit din picioare, mi-am frecat pantalonii, am ajuns. Ne uităm la ceas, prea devreme. Hai în Cişmigiu. Pfooaaa, păi Cişmigiu îmi trebuie mie când sunt precum o lamă de Orbit mestecată? Aşşşş!
În Cişmigiu,... filme horror. Bre, mii de păsări zburau p-acolo şi se căcau pe ce prindeau. Parcă eram în filmul ăla "Păsările", sau aşa ceva. Am încercat să ne perindăm p-acolo, nici o şansă să ieşi curat. Te trezeai bombardat cu hăndel de nu-ţi venea a crede. Am plecat. Asta-mi mai lipsea, să mă duc la cabinet cu haine accesorizate cu găinaţ. În maşină, aceeaşi poveste: bâţâit din picioare, alea, cutare.
Am ajuns. Intrăm. Aveam galerie de susţinere, aici nu pot să mă plâng. Era Cristi (soţul meu), frate-miu şi cumnata mea.  Nenea tatuatorul, Pierre Hilal, foarte de treabă, caterincă. Îi spun ce vreau, la care el se uită la mine, ridică o sprânceană şi-mi spune: eşti dilie. (Haha, ceva nou? Neeaa.) Mda. nu era bun locul şi nici modelul. Trebuia alocat un spaţiu mult mai mare pentru ceea ce vroiam eu. Dar nu vă spun despre ce era vorba, rămâne mister.:D

Pod bântuit

Apropo de filmele horror.
 
 Aseară, soţul meu discuta cu fratele lui cum că noi avem pod la casă. Nimic nou, ştiam acest lucru, doar că este zidit acolo în treaba lui, nu am lăsat loc pentru acces. Mai exact, uşiţa a fost placată cu rigips. Aşa am hotărât la momentul respectiv. 
Acum se discuta ceva de genul cum că ar vrea să lase locul acela liber, să pună o trapă...
 
 Heei, acest lucru nu se va întâmpla niciodată. NICIODATĂ. Fiindcă este vorba de camera unde ne-am făcut biroul. Acolo stau eu şi zăpăcesc blogosfera, acolo mă prind cele mai târzii ore ale nopţii. Cum ar fi să aud ceva din pod şi să mai şi ştiu că există cale de acces? Wtf? Îmi place mie adrenalina dar nici chiar aşa. Una e să mă uit la filme de groază şi alta e să le trăiesc pe pielea mea. Nu, gata, am zis. Punct.
 
 Acum, când scriu acest articol se aude cum umblă ceva p'acolo şi pisoiul stă urcat pe mobilă şi se uită insistent doar spre acel loc. E vreo pasăre. Cum a intrat... naiba ştie. Nu-mi bat capul, locul e zidit. Dar dacă nu era? Ce făceam? Luam pisoiul la subraţ şi mă ascundeam sub canapea? Asta făceam, da.