Astăzi am luat pauză de la viaţă

Durerea eului interior. Pentru mine!
Astăzi iau o pauză. O pauză de la viaţă. Oare am dreptul să cer aşa ceva? Nu contează. Închid caietul întâmplărilor, îmi aştern un văl dens peste firea-mi jovială. Mă închid într-un ungher ascuns, doar eu cu mine. Voi cugeta adânc.
Provin dintr-o familie modestă dar care m-a învăţat foarte multe lucruri. După cum bine am mai spus pe aici, exemplul pe care îmi place să-l urmez este fratele meu mai mare, "Marele Artist" - cum l-am denumit pe blog. De ce? Pentru că mi se pare unic. Este omul care a răzbit în viaţă, care a ajuns sus, fără să uite de unde a plecat. Cuvântul este arma cea mai de preţ a omului. Şi atitudinea.

Răzbunarea pixului malefic, sau cum o tută schilodeşte oamenii

Când ţi se întâmplă o chestie, hmm, tâmpită să-i spun, pentru prima oară, spui că norocul nu a fost de partea ta şi alungi gândul cu o lozincă de genul: asta e, se mai întâmplă. Dar când personajul principal este coana Lillee, nu poţi spune decât: shit, momentele de blondă autentică nu vor să mă părăsească. Eh, şi atunci nu-ţi vine să-ţi bagi chiloţii la murat? Să ai şi tu murături peste iarnă, ce mama mă-sii, să fii mai special, în trend cu momentele de mai sus, ce-ţi pun etichetă fără milă. Nee, nu mă plâng, nu-i bai, sunt obişnuită, ştiu ce-mi poate chielea, am sclipiri de blondă, asta-s eu, m-am acceptat. :)) Era o zi minunată de toamnă, soarele mângâia constănţenii cu razele sale, lumea radia de fericire, peisajele emanau o stare de beatitudine... Ahhh, la naiba. Marii clasici ai literaturii se răsucesc în mormânt. Era o zi ca toate celelalte, nu ştiu cum erau peisajele, constănţenii. Mergeam mecanic, afundată în gândurile mele şi număram zilele până la weekend, cu ochiul minţii aţintit spre asfalt, din când în când, să nu care cumva să sugrum vreun hăndel. Nu de alta, dar mai am darul ăsta. Eram în timpul serviciului, da. Am ajuns la locul cu pricina, la o conferinţă. Prima bucurie s-a şi împlinit: cafea la discreţie. M-am trezit la realitate şi am intrat în sală, aveam plinul făcut! Muhahaha. M-am aşezat frumuşel pe un scaun, mi-am scos ustensilele: pix, agendă, bla, bla. Aşteptam să înceapă. Se apropie o doamnă şi mă întreabă, în engleză, dacă locul de lângă mine este ocupat. Îi răspund că poate să se aşeze liniştită, tot în engleză, bineînţeles, că doar nu mă apucam să-i spun în rusă. Imediat după aceea vine un coleg, Andrei, şi schimbăm câteva cuvinte. La care doamna de lângă mine: de ce nu mi-aţi spus că vorbiţi în limba română? M-am uitat la ea cu o sprânceană ridicată, tipic mie când mi se adresează o întrebare pe care nu ştiu unde s-o încadrez. Hmm, cum ar fi fost ca tanti să mă întrebe în engleză şi eu să spun: bueeei, vorbesc limba patriei în care ne aflăm? Mda, am rămas cu figura mea de tută beată şi am schimbat raza vizuală. A început conferinţa.

Cum am rezolvat un mister în propria-mi casă. Reconstituire în imagini!

Ceva dubios se întâmpla la mine pe tarla. Dar, deh, la cât sunt eu de aiurită nu am băgat de seamă încă de la început. Bine, recunosc, mai am o problemă în sensul că de câte ori sesisez ceva în neregulă, încerc să văd dacă nu eu sunt aia de vină, după care trec şi la alte variante. Nu ştiu dacă procedez corect, dar... în fine. Să trec la subiect.
Bre, m-am îndrăgostit de un bureţel de faţă. Da, pot spune că sunt, oficial, buretofilă. L-am primit cadou la un gel d-ăla de te speli pe faţă şi de atunci suntem de nedespărţit, suflete pereche. E alb, moale, curăţă bine, un vis. Anşeea, dar, de la un timp, ceva se întâmpla. Vine coana Lillee de la serviciu, intră în baie, ia bureţelul în ideea de a-şi freca făţăul. Din greşeală, arunc un ochi la el: uaaaaaaaaaat dăăă?! Moaa, dar jeg am pe faţă, zău aşa. Dar io nu l-am spălat după ce l-am folosit de dimineaţă? Dar chiar aşaaa? Mă simţeam cel mai jegos om de pe planetă, cu ciuperci pe faţă, aripi de liliac, codiţe de libelulă şi multe scame, aaa, şi coji de seminţe. Daa, tenul meu era o adevărată gazdă pentru toate târâtoarele, un hotel all inclusive, cu spa, piscină şi smochine negre. Bureţelul ăla de făţău era plin de scame, negreală şi toate cele. Nu l-am folosit în seara aia, l-am băgat la înmuiat. Uokei, a doua seară la fel, a treia... Deja, gata, sărisem peste partea de a mă învinui pe mine. Era timpul pentru a doua etapă: al meu partener. Cu o sprânceană-n cer şi una în pământ, îl priveam suspect. La rândul lui, se uita mine: ce e? Ceva de genul: nu trage, domn Semaca, sunt eu, Lăscărică!  Hmm, nu-i nimic, îmi spuneam eu. Las' că intri matale la ciuruială! Vine şi timpul când voi da replica: Un fleac, l-am ciuruit!

Lillee, la Ziua Marinei: ori la bal, ori la spital!

Derulăm şirul evenimentelor.
A fost ziua Marinei, sărbătorită cu surle şi trâmbiţe pe meleaguri constănţene, păi cum altfel. Cum mi-s taman din oraşul de faţă şi, vaai, lucrez şi în presă, seara de dinaintea marelui eveniment a fost una agitată. Stăteam şi-mi făceam cruce cu limba-n gură să nu care cumva să fiu eu norocoasa ce trebuie să-şi facă apariţia la locul cu pricina. Nu de alta, dar am aşa o baftă la treburile astea de zici că întreaga planetă conspiră împotriva mea. "Dăăă, Doaamne, să nu fiu fericita câştigătoare a lozului, dăăă, Doooamne, cutare - cutare" - îşi zicea coana Lillee.
Dimineaţă, ţrrr, ţrrr, telefonul îmi zbârnâia de mama focului. Rezultatul? MĂ DUC LA ZIUA MARINEI. Iubesc viaţa, dar văd că şi ea ce mă iubeşteee.

Cum alegi un câine de talie mică?

Acum câteva luni am zis să adoptăm un câine. Înainte am avut doi, un lup şi un boxer, pe care din păcate... i-am pierdut. Aşa că am zis să adoptăm un maidanez de data aceasta, dar de talie mică.
La adăpostul pentru animale... hărmălaie de ghioarle. Dom'le, nu mă interesează cum arată, de talie mică să fie. Ne-a adus un roşcovan.
- Sigur e de talie mică?... - ne asigurăm noi
- Da, e de talie mică, ce naiba...
Ok. Numai că n-a fost să fie. Creştea roşcovanul de nu se mai oprea. Băi, poate creşte repede în primele luni şi rămâne aşa. Aham, şi crocodilul croşeta sifon într-un bec. Nu frate, ăsta e pus pe fapte "mari". Fie, ne-am împăcat şi cu ideea asta. Acum... nah, să fiu şi eu de treabă cu bietul câine.
Iese coana Lillee, aranjată, boită, şlefuită, ( trebuia să plec nu ştiu pe unde ) şi începe: hai, cuţu-cuţu... căţel drăgălaş, vino la mine. Ghioarla, hop, ciuleşte urechile, sare pe madam boita şi hârşşş, ia o gură din pantalonii din dotare. Wtf? Ce s-a întâmplat? Ehh... nimic, doar o bucată lipsă din nădragi. Nu te enerva, madam, lasă, du-te de te schimbă... asta e, se mai întâmplă. E şi el mic.
A doua oară, aceeaşi madam iese în curte, pregătită de nişte ture cu bicicleta. Hii, uite căţeluşul. Hai, căţeluş drăgălaş, hai să te mângâi. Toate bune şi frumoase, se întoarce Lillee cu spatele şi dă să plece. Hârşş, pac una bucată lipsă din iţarii sport. La spate. Băi, să-mi bag picioarele. Câinele ăsta are probleme. Da' ia mai du-te tu în...
De atunci mă feresc de el. De câte ori vreau să ies în curte, stau un pic la geam, testez terenul, şi ies în viteză. Nu mă opresc până nu ies din curte. Nu mă uit înapoi, nu în stânga, nu în dreapta. Doar în faţă. Run, Lillee, run! E singura scăpare. Când mă văd ieşită din curte, pot răsufla uşurată. Mai nasol când vreau să intru, dar asta e altă poveste.

Cum alegi un câine de talie mică?

Acum câteva luni am zis să adoptăm un câine. Înainte am avut doi, un lup şi un boxer, pe care din păcate... i-am pierdut. Aşa că am zis să adoptăm un maidanez de data aceasta, dar de talie mică.
La adăpostul pentru animale... hărmălaie de ghioarle. Dom'le, nu mă interesează cum arată, de talie mică să fie. Ne-a adus un roşcovan.
- Sigur e de talie mică?... - ne asigurăm noi
- Da, e de talie mică, ce naiba...
Ok. Numai că n-a fost să fie. Creştea roşcovanul de nu se mai oprea. Băi, poate creşte repede în primele luni şi rămâne aşa. Aham, şi crocodilul croşeta sifon într-un bec. Nu frate, ăsta e pus pe fapte "mari". Fie, ne-am împăcat şi cu ideea asta. Acum... nah, să fiu şi eu de treabă cu bietul câine.
Iese coana Lillee, aranjată, boită, şlefuită, ( trebuia să plec nu ştiu pe unde ) şi începe: hai, cuţu-cuţu... căţel drăgălaş, vino la mine. Ghioarla, hop, ciuleşte urechile, sare pe madam boita şi hârşşş, ia o gură din pantalonii din dotare. Wtf? Ce s-a întâmplat? Ehh... nimic, doar o bucată lipsă din nădragi. Nu te enerva, madam, lasă, du-te de te schimbă... asta e, se mai întâmplă. E şi el mic.
A doua oară, aceeaşi madam iese în curte, pregătită de nişte ture cu bicicleta. Hii, uite căţeluşul. Hai, căţeluş drăgălaş, hai să te mângâi. Toate bune şi frumoase, se întoarce Lillee cu spatele şi dă să plece. Hârşş, pac una bucată lipsă din iţarii sport. La spate. Băi, să-mi bag picioarele. Câinele ăsta are probleme. Da' ia mai du-te tu în...
De atunci mă feresc de el. De câte ori vreau să ies în curte, stau un pic la geam, testez terenul, şi ies în viteză. Nu mă opresc până nu ies din curte. Nu mă uit înapoi, nu în stânga, nu în dreapta. Doar în faţă. Run, Lillee, run! E singura scăpare. Când mă văd ieşită din curte, pot răsufla uşurată. Mai nasol când vreau să intru, dar asta e altă poveste.

Cum alegi un câine de talie mică?

Acum câteva luni am zis să adoptăm un câine. Înainte am avut doi, un lup şi un boxer, pe care din păcate... i-am pierdut. Aşa că am zis să adoptăm un maidanez de data aceasta, dar de talie mică.
La adăpostul pentru animale... hărmălaie de ghioarle. Dom'le, nu mă interesează cum arată, de talie mică să fie. Ne-a adus un roşcovan.
- Sigur e de talie mică?... - ne asigurăm noi
- Da, e de talie mică, ce naiba...
Ok. Numai că n-a fost să fie. Creştea roşcovanul de nu se mai oprea. Băi, poate creşte repede în primele luni şi rămâne aşa. Aham, şi crocodilul croşeta sifon într-un bec. Nu frate, ăsta e pus pe fapte "mari". Fie, ne-am împăcat şi cu ideea asta. Acum... nah, să fiu şi eu de treabă cu bietul câine.
Iese coana Lillee, aranjată, boită, şlefuită, ( trebuia să plec nu ştiu pe unde ) şi începe: hai, cuţu-cuţu... căţel drăgălaş, vino la mine. Ghioarla, hop, ciuleşte urechile, sare pe madam boita şi hârşşş, ia o gură din pantalonii din dotare. Wtf? Ce s-a întâmplat? Ehh... nimic, doar o bucată lipsă din nădragi. Nu te enerva, madam, lasă, du-te de te schimbă... asta e, se mai întâmplă. E şi el mic.
A doua oară, aceeaşi madam iese în curte, pregătită de nişte ture cu bicicleta. Hii, uite căţeluşul. Hai, căţeluş drăgălaş, hai să te mângâi. Toate bune şi frumoase, se întoarce Lillee cu spatele şi dă să plece. Hârşş, pac una bucată lipsă din iţarii sport. La spate. Băi, să-mi bag picioarele. Câinele ăsta are probleme. Da' ia mai du-te tu în...
De atunci mă feresc de el. De câte ori vreau să ies în curte, stau un pic la geam, testez terenul, şi ies în viteză. Nu mă opresc până nu ies din curte. Nu mă uit înapoi, nu în stânga, nu în dreapta. Doar în faţă. Run, Lillee, run! E singura scăpare. Când mă văd ieşită din curte, pot răsufla uşurată. Mai nasol când vreau să intru, dar asta e altă poveste.

Batman reloaded: cum te îngrozeşte un călugăr!

Vineri a fost sărbătoare mare, credincioşii s-au înghesuit la Catedrala din Constanţa, alea-alea, cutare-cutare. Mboon, coana Lillee, în mijlocul evenimentelor, of course. Cu desaga în spinare, m-am trezit printre sute de oameni. Or fi fost mai mulţi, mai puţini, habar n-am, mereu am stat prost la capitolul ăsta. Şi cum spuneam, jap-jap, tros-plosc, la datorie. Cu mine era o colegă, nu-i dau numele că nu i-am cerut acordul şi mi-e că mă lasă fără ciuf.
Am vorbit eu cu oamenii, ce fac, cum se simt, toate bune şi frumoase. Însă vroiam să iau o declaraţie şi de la o faţă bisericească. Anşeaa, în jurul nostru, puhoi de călugări. Mă duc la primul, nţ, nu vrea să vorbească întrucât nu e din Constanţa. Pana mea, nu am cerut buletinul nimănui, nu fac angajări, vreau doar o declaraţie. Nţ, nu e din Constanţa. Ok, fiecare cu ale lui, încep să caut din priviri un alt nene îmbrăcat în negru. Peste drum de marea adunare, un nene, care se încadra criteriilor mele de selectare, stătea rezemat de un stâlp, cu o cruce de lemn cât el de mare. Mă uit, îl scanez, cam dubios dar fie, haida la el. Colega mea mă opreşte: băi, nu pare prea ok omul. Mai bine îl lăsăm în pace, îmi zice ea.
Eu, ha, păi da' cum! Nici gând, mergem la el. Nici nu mă gândesc. Dacă observăm că nu e treaba bună cu el, plecăm, ce poa' să ne facă? Şi-am mers.

Mangalia m-a trezit la realitate: nu vreau să mă fac primar! :))

Astăzi mi-am dat seama de un lucru: nu vreau să mă fac primar. Ne, ne, ne. Niciodată nu voi aspira la funcţia asta. Îhâm, puteţi voi să vă rugaţi de mine, puteţi să-mi aduceţi ofrande, fete virgine (da, da, poate doar în poze, sau nou născute), capre opărite, porci epilaţi, degeaba. Nu vreau, neam. Sunt foarte hotărâtă, am zis. Până astăzi aveam, aşa, o idee extrem de puerilă. Moanta mia, ce marfă e să fii primar, deh, ca tot românu', mai iei o decizie, mai aprobi un proiect, te mai zbânţui prin Mamaia (strict la oraşul meu mă refer), mai dai o subvenţie, mai faci un miting, porţi o beretă roşie şi chestii d'astea. Însă, acum am o cu totul altă perspectivă. Am fost la Mangalia, unde noul primar a ţinut o şedinţă cu preşedinţii asociaţiilor de locatari în ideea de a rezolva problema cu furnizarea apei calde şi a căldurii, coşmarul mangalioţilor, de altfel. Anşea, pe lângă faptul că preşedinţii asociaţiilor de locatari erau doar o mică parte din mulţimea prezentă, restul fiind din popor, veniţi cu mic, cu mare, că deh, să-l vază pe domn premar de la Premerie, tema principală a fost de multe ori uitată, fiecare începând să zbiere ce-l tăia capul. Moa, minunat. În faţa mea era un puşti de vreo 6 ani. Dacă n-a stat copchilu' ăla cu cracii pe spătarul de la scaun şi cu fundul pe jos, de nu-mi venea a crede. Başca, la un moment dat, mă simt pipăită pe picioare. Când mă uit, tot puştiul împieliţat, băgat pe sub scaune, îşi găsise de joacă cu şireturile mele. Acum, nah, cum să reacţionez, io nu am decât pisici. Instinctul meu a fost să-i spun zât, dar, nţ, nu mergea. Am hotărât să-mi strâng picioarele cât am putut de mult, făcându-l pe puşti să se aleagă cu febră musculară la mâini pentru că, da, el se întindea să mă apuce de javrele alea de şireturi şi la mama dracului. Hai, copchile, că doar nu oi vrea să-mi pun picioarele după gât!

Cădură mare, monşer! Pe litoral, caterincă maximă

Vară, cald, muncă şi iar cald, cald!!! Ce poate fi mai minunat? Eh, dar cum trebuie să trecem şi peste asta, mulţi ar zice că mă smiorcăi degeaba întrucât locuiesc la mare şi, nah, aici e vremea ceva mai acceptabilă. O fi, nu contest, dar tot mă plâng, na, ce puteţi să-mi faceţi?
Ok, şi cum meseria mea este inedită în fiecare zi, pot spune că în ultima vreme am găsit o reală sursă de amuzament. Pe plajă! Daa, oamenii sunt atât de dezinvolţi când sunt în concediu de nici nu-ţi poţi imagina. Reportajele pe plajă sunt obositoare, te bate soarele în cap de-ţi face creierii omletă, însă totul trece când dai peste o sursă de fun, care, din omletă, îşi face creierul ou ochi.
Super tari sunt fazele când vezi tolănite, în toată spledorea lor, cu şalvarii fâlfâind în briza mării, cocoane de peste 70 de ani, la orele amiezii, pe plajă. Iar la întrebări generice precum "nu vă este teamă să staţi pe plajă la ora asta", tanti îţi răspunde nonşalant: "nee, sunt trecută prin viaţă, sunt bătută, am lucrat la grădină, de cine să-mi fie frică?"