Facebook-ul m-a inspirat: sunt romantică, mă voi mozoli sub clar de lună!

A se înţelege de la bun început că nu fac morală şi nici nu acuz, însă am o mare dilemă pe care o voi etala acilea, normal. Doar de aia mi-am creat un loc unde să-mi vărs toate tâmpeniile ce-mi invadează creierul. Sănătate curată, parol, strategie folosită şi în golirea foselor, haznalelor, alea - cutare.
Facebook, un loc pe unde mai intru, ca o cutră ce sunt, să-mi mai clătesc ochii şi să văd cum se mai pune ţara la cale. Nu-s genul să pic în extreme, să-mi fac probleme existenţiale din faptul că stau prea mult pe internet sau pe Facebook şi să-mi fac strategii cum să-mi închid contul pentru a face o pauză. Aaaah, shit, prea complicat pentru mine. E simplu, nu am chef, nu intru, ce atâtea chestii - trestii, nu trebuie să-mi obosesc căp'şorul, şi aşa prea blond.
Însă, tot nu înţeleg un lucru şi poate mi-l explicaţi voi. Când ţi-e lumea mai dragă şi te afunzi în fotoliu, cu laptop-ul în braţe, după o zi a dracului de agitată, tragi cu poftă din tutungică, îţi bălăceşti botul într-o cană cu ceai cu gust de rahat (deh, mai sunt persoane care îţi bagă în ţeastă: ceaiul e buuuun, tre' să beeeei) şi pipăi agale mouse-ul, dând de rotiţă în jos, eh, taman atunci ţi se derulează prin faţa ochilor mesaje precum: "dacă iubeşti, nu înşeli".
STOP! Clip-clip. Stai o clipă cu privirea aţintită pe chestia aia, după care ridici, uşor, cana cu ceai şi spui: mama ta de zamă de plante, mi-ai inundat creierul, hă? Fâlfâi din gene, laşi cana şi mai bagi niţel conţinut de tutungică. Pagina se derulează şi apare: "dragostea învinge tot!", "prieteni îţi sunt mulţi cu numele dar cei adevăraţi sunt puţini", "viaţa e scurtă, iubirea o face mai lungă"....  Hait? Dar ce satană-i asta? Am nimerit la psiholog şi eu mă cred acasă, ca o ignorantă ce sunt?

Cum vine asta? Scapi de dureri de cap făcând sex, sănătate - cur?

Pură coincidenţă, parol! Nu ştiu cum s-a nimerit, cert este că nu pic prea bine în povestea de faţă, dar nu contează pentru că nu mă pot abţine. Mă mănâncă dejtele de zici că mi le-am frecat de urzici.
Să vedeţi. În această mirobolantă seară, cum m-am întors de la serviciu, am zis să bântui niţel pe net, aşa, de relaxare. Anşeea, şi cum îmi benoclam eu oc'şorii pe pagina de facebook, (ca o cutră ce sunt, să vad ce a mai făcut vecinul, ce şi-a mai luat, pe unde mai este, că, deh, acu' nu se mai poartă scăunelul în faţa blocului şi punga cu seminţe. Nee, acum stai ca boieru' la căldurică, la birou, şi te informezi în voie), ce îmi scrijeleşte retina? Ceva cu dureri de cap. Şi mă opresc, tot mă plângeam eu p-acilea că mă doare ţestosul de mor. Însă, norocul meu că doar ce lăsasem cana din mână, că altfel ieşea urât de tot. Şi aici recunosc faptul că sunt un câine zdrenţuros: cum vin acasă, beau restul de cafea, ce-mi rămâne de dimineaţă, dar asta e altă poveste. După cum spuneam, bine că nu aveam nimic în mână, gură, sau alte orificii (fără iz de pornache, suntem oameni serioşi, ce naiba!)

Situaţie suspectă: dacă te cheamă Arnold şi ţi-ai pierdut nevralgia, e la mine!

Dubioasă treabă!
Mă doare căpăţânosul de vreo câteva zile. Băi, da' o durere d-aia nesimţită ce nu vrea să treacă deloc. Am luat pastile cu duiumul, nema. Pfooa, eu ştiu că sunt cu capu', înţeleg că vrea să protesteze, s-o fi săturat şi el, dar nici chiar aşa. L-aş schimba cu mare drag, dar unde mai găsesc ţeastă de Lilloaică? Ca atare, tac şi îndur. Însă, am cedat, am zis că trebuie să iau atitudine şi am luat. Recunosc faptul că am fost forţată să merg la medic, dar asta nu se pune. Când colo, ce să vezi? Se pare că unul, Arnold îi zice, s-a gândit să-şi găzduiască nevralgia în bostanul meu. Măi, dar cât tupeu. Cum, pana mea, să am nevralgia lui Arnold? Dar cârnatul ăla de Arnold nu poate să şi-o ţină pentru el? Ce i-a trebuit să mi-o dea şi mie. Am protestat. Nu o vreau, să şi-o ia înapoi. Nici nu m-a întrebat dacă mi-o doresc, ce satană-i asta? Apoi m-am calmat şi am zis să nu mai fiu aşa dură. Poate o fi sărăcit, i-o fi ars casa, bunurile, a rămas pe străzi şi nu avea unde să-şi ţină nevralgia, motiv pentru care a venit tiptil şi mi-a pasat-o, până se mai pune pe picioare. Nu-i aşa că am un suflet mare de mă gândesc la asemenea lucruri?

Arnold, posibil membru al clanului lui Nuţu Cămătaru?

Nume, prenume şi cum mi-am pierdut o doagă

Vă scriu acum, acilea, învăluită fiind de un şal de gripă nesimţită. Mda, nu ştiu cum se face însă, în perioada asta, toate jivinele de boli se agaţă de al meu suflet. Aş fi vrut să adaug: suflet alb şi nepângărit, dar cred mi-aş fi muşcat limba, mi s-ar fi blocat creierii, iar degetele ar fi dansat hora unirii pe tastatură.
Să revenim la motivul vizitei. Încă de la începutul anului am început să mă lovesc de un fenomen ciudat. Cel al numelor şi prenumelor. Nu este enervant că ai o etichetă pusă de cum te-ai născut fără a avea dreptul, măcar, să refuzi? Şanse ioc, zic. Păi cum să ripostezi când singura ta armă, la acea vreme, este scâncetul, iar singurul răspuns pe care l-ai putea primi este reprezentat de o ţâţă în bot şi un schimbat de scutec? Nţ, nu merge. Ca atare, pe la începutul anului am aflat că un nene şi-a găsit sfârşitul. Îl chema Superman Velcu. Trecând peste partea asta, am ajuns şi astăzi când am aflat că nişte indivizi, care fac parte dintr-un dosar de cercetare penală, poartă nişte etichete, pfoooai... demenţiale. Ia să vedem. E vorba despre, tanananam!, Căcărează Vasile Tailor (eee?), Buciu Raoul Rodrique, Donatella Huluban şi alţii. Buei, dar cum aşa? Dar n-am văzut eu bine? Oare la ce s-or gândi părinţii ăia când iau asemenea decizii? Poate joacă mim, în pana mea, şi ce iese, iese.
Anşea. Dacă tot am trecut prin asemenea experienţe, mi-am amintit şi de adolescenţă, când mă prăpădeam de râs, stând la scara blocului (intelectuali, ce pana mea). În respectiva locaţie tot venea un nene şi striga: doamna Muiaaaa, doamna Muiaaa. Şi ieşea râsul dracului. Am aflat că aşa o chema pe biata femeie, Muia. Oare cum a fost pentru ea la şcoală sau în alte ipostaze. De genul: a cui e asta, mă? A lu' Muia, de după colţ, de lângă crâşmă. Ee?
Eh, şi eu care mă gândeam ce ghinion am cu numele de familie, de dinainte să mă mărit. Dap, mintea mea blondă, fără E-uri, m-a atras într-o capcană de proporţii. Mâinile la spate, rogu-vă, şi fără râs isteric, sufletul încă îmi suspină. :))

Târâşenia de sâmbătă dimineaţa şi cum am fost acuzată că am o altă relaţie amoroasă

Să vedeţi cum mi-am început ziua de sâmbătă. Dar pentru asta, începutul a fost vineri seară. Mboon, am ieşit şi eu ca omul cu nişte prieteni la un pahar de ceva, că, doar deh, dacă am treijde ani, asta nu înseamnă că m-am şi călugărit. Mboon, că a fost un pahar, două sau mai multe, chiar nu contează, cert este că a fost fain. A doua zi, blesteme şi huiduieli la propria-mi persoană: cearrrraa mamii tale de tută, cu cine te-o mai pune la ieşeli când sâmbătă dimineaţă tre' să munceşti. Anşea, după chinuri groaznice de a mă spăla pe mufarină, făcut slalom printre pisoi şi ghiorliţ, ce ţopăiau şi mă trăgeau de halat (complotau la echilibrul meu şi aşa şubred), am reuşit să mă apuc de treabă. Nu trece mult timp şi-mi sună telefonul. Număr ascuns. Nu-i bai, io răspund, poate îmi dă cineva un pont benefic pentru ale mele. Când colo... moucles. Doar: hââârşşş, hââârşşş, un gâjâit de respiraţie d-aia apăsată. Alo, alo, aia mă-sii. Nimic. Asta e, soarta, aerul inspirat şi expirat a vrut să mă salute, cum să-l refuz?
Închid şi îmi văd de ale mele. Iar sună telefonul, cu număr afişat. Răspund şi o duduie veselă mă întreabă ceva în legătură cu o programare la unghii. Stau, mă gândesc niţel şi încremenesc! Băi, să vezi că în adâncul sufletului meu am apucături de piţipoancă irecuperabilă!!! Adică, nah, îmi fac şi eu unghiile, dar mă şoca ideea ca primul lucru pe care îl fac, fiind sub influenţa alcoolului, e să sun să mă programez la unghii cu gel sau zbârcâz d'ăla. Cum stăteam eu cu telefonul la ureche, gura căscată, bălind într-o rână, cu cearcănele până la buric, pisoiul înfipt cu ghearele în ceafa-mi încordată şi câinele lingându-mi papucii, vocea duduii mă trezeşte din nou:
- Aţi sunat să vă faceţi programare pentru azi?
- Nu, am răspuns eu, încercând să-mi scot motanul din ceafă.
- Poate a sunat cineva de pe telefonul dumneavoastră şi s-a programat?

Scurte din viaţă şi cum am savurat o sticlă cu apă sfinţită

Şi a mai trecut un an şi eu tot putoare sunt. Mda, scriu pe blog extrem de rar şi nici atunci. Dar să lăsăm lucrurile astea, să ne limităm doar la cele mai "optimiste". Cum spuneam, a mai trecut un an şi am învăţat multe. Da, spre exemplu am constatat că un om îşi poate lua "un cerc în cap" fără să-l doară şi un altul poate pleca de la o paranghelie şi să se trezească pe un teren de rugby, dar să se întrebe: "moaaa, da' unde sunt porţile şi cum de joacă ăştia fotbal acilea???". De asemenea, am învăţat, sau constatat, mai bine zis, că dacă te pune ăl necurat să-ţi iei un pisoi, la scurt timp te mai trezeşti cu unul, apoi cu un câine şi când realizezi că toţi se ţin după tine şi la budă, orăcăind non-stop pe limba lor, e prea târziu, deja ţi-ai tras "cireadă". Am mai învăţat că ăştia de comercializează vopsea de păr sunt, câteodată, mincinoşi, după cum îţi e norocul. Adică, băi, îţi iei un blond nordic şi după ce te speli pe ţeastă realizezi că ţi-o poţi vinde la raionul de portocale. Pot spune că m-am şi maturizat, şi ce dovadă mai bună poate fi, când am atins pragul de 30 de ani (mama lui de prag), decât să-mi tuflesc un tatuaj? Şi sunt multe, dar, deh, vârsta, nu mi le amintesc.
Însă, mulţi dintre voi s-au oprit la faza cu cercul în cap, nu-i aşa? Hai şi nu mai bâjbâiţi. Coana Lillee vă luminează numaidecât. O colegă de muncă, Tatiana (na, ce curaj pe mine, îi dau şi numele) a venit la redacţie ţopăind. Tralala şi tralala, ne dă vestea: Mi-am luat un cerc în cap.

Cum am devenit criminal în serie!

Zilele astea mi s-a întâmplat ceva ciudat. Brusc, nu am mai fost singură. Ehee, şi aici nu mă refer la faptul că-s singură de-a binelea, doar, deh, am un belciug d-ăla pe mâna stângă care indică o prezenţă masculină p-acilea. Mda, nu are treabă cu asta, dar, totuşi, în anumite momente sunt singură, când mă duc la budă, spre exemplu. Eh, dar de data asta nu am mai fost. M-am trezit legată de ceva, ceva care mă urmărea pretutindeni. Nu am putut să scap, am încercat cu descântece, cu ameninţări, chiar am vrut să apelez la un vraci d-ăla, poate - poate oi scăpa. Nimic, a dracu' lighioană se ţinea scai de mine. Mama ei, dar, astăzi şi mâine - vorba tatălui meu. Şi aşa am hotărât: devin criminală cu sânge rece.
Să o luăm treptat (fără iz de pornache).
Ziua o simţean cum mă gâdilă pe interior, cum mă strânge în braţe, cum mă sufocă şi îmi dă frisoane. Noaptea nu mă lăsa să dorm. Încă mai este cu mine, dar e pe ducă. Ce să fac, ce să fac?? Cu ameninţări nu mergea, v-am zis. Hm, disperată fiind, am plecat într-un loc secret şi am apelat la nişte oameni periculoşi. Holurile erau albe şi obscure, forfotă, agitaţie, toţi vorbeau codat, gen: angină eritemato pultacee, alea - alea. După îndelungi planuri şi strategii, sunt pe punctul de a o anihila. Despre cine este vorba? Cum aşa, nu v-aţi prins? Tanti Pneumonia, care m-a pedepsit crunt. Aşşş, şi ce mi-a făcut ea mie. Dar şi când oi lua-o de turul pantalonului, o să-şi dea seama că n-a avut noroc pe lume. Da, şi uite aşa am devenit eu gazdă înainte de sărbătorile de iarnă. Să mai spună cineva că-s un om rău. Cum bre? Am adus-o în casă, am ţinut-o la căldură, i-am dat haleală, eee? Şi apoi am început un plan diabolic. O moarte lentă, muahahaha. Deja sunt filată de DIICOT, ştiu eu. O să mă vedeţi la ştirile de la nu ştiu ce oră: Lillee, din Constanţa, filată de organele abilitate. Face parte dintr-o grupare infracţională, este chiar capul grupării, care atrage Pneumonia în capcană şi recurge la omor. Şocant!!! Un criminal cu sânge rece trăieşte printre noi. Dacă îl vedeţi, faceţi trei paşi înapoi, o tumbă în lateral şi o săritură cu prăjina. Incredibil, doamnelor şi domnilor, Pneumonia a fost găsită fără suflare, aruncată într-o hazna. - reclamă -  Am revenit, doamnelor şi domnilor, aceasta este fotografia liderului grupării "Pneumonia". Vă sfătuim să nu ieşiţi din casă. Cel mai bine este să vă petreceţi Crăciunul în pod, cu o coajă de cacao uscată şi un codru de pâine. Încep ştirile din sport.

Nu-i uşor în campanie electorală: Constanţa, plină de madame în călduri

Nu fac politichie, trebuie sa fiu imparţială şi nici gând să mă abat de la regulă. În plus, mai dăunează şi sănătăţii, ceea ce la mine ar fi grav dat fiind faptul că deja sufăr cu tărtăcuţa. :))
Însă, dacă privim o altă latură, cred că nu dăunează cu nimic, ca atare, să ne destrăbălm, zic!
Mbon, suntem în campanie electorală, toată lumea vede, simte, miroase, aude. Tabere peste tabere, pro, contra, alea, cutare. Însă, astăzi am realizat că politicienii ăştia de candidează colo sau dincolo chiar au multe de îndurat. Pe bune, păi ce, campania asta merge, aşa, teleleu Grigore? Ne, ne, ne. Tre să ieşi prin mulţime, să zici colo şa o vorbuliţă de să le tremure inima şi să le plângă sufletul alegătorilor, cu sughiţuri, mai dai un noroc, te mai laşi zgâriat de o piele ce nu a văzut tratamente Spa, mai înduri o huiduială, că, deh, aşa e în luptă. Îţi bagi picioarele în somnul de frumuseţe, faci drumuri provincie - Bucureşti şi retur, tre să fii mereu pus la patru ace, mai inhalezi şi un iz ce nu se desprinde din gama Dior, îţi mai scrilejeşti retina cu o ţoală ce nu aduce a Versace, mai suporţi o freză făcută la frizerul din colţul străzii, admiri un vârf de păr deteriorat, un rid, un dinte lipsă... Mda, te trezeşti, brusc, în sânul vieţii omului de rând. E lucru uşor? Spuneţi voi. Nu este, cum să fie, vorba moldoveanului acela sincer de a făcut furori pe youtube.

Amintiri din copilărie: cum am "gâtuit" poetul din mine

Pur şi simplu mi s-a derulat prin faţa ochilor (minţii) întâmplarea asta, de care chiar uitasem complet. Ca atare, mă bag repede s-o aştern acilea, să nu care cumva să-mi scape.
Eram în clasa a VIII a, acum 'nşpe mii de ani. Şi ce-şi zice coana Lillee în timp ce se afla la ora de Cultură Civică, sau aşa ceva, când se plictisea maxim? Cam ce poate face un copchil de paişpe ani când se plictiseşte în ore? Mda, cu totul altceva decât ceea ce am făcut eu. M-am apucat de compus versuri.
Deja văd cum se naşte în voi sentimentul de admiraţie, de: moooaa, ce fată isteaţă, dar, vaaai, ce copil era Lilloaica. Aha, gândiţi voi aşa că vă veţi arde rău de tot. :))
Versuri am făcut, dar ce versuri? Hă? Să vedeţi. Am fost o persoană cu pitici pe creier incă din născare. Da, aşa a fost naşterea mea: mai întâi piticii, apoi io. Am o herghelie, se înmulţesc pe zi ce trece. Aşa şi în clasa a VIII a. Era un anume grup în clasă, pe care nu-l înghiţeam. Nu ştiu de ce. Nu-mi plăcea comportamenul persoanelor respective, culoarea la pantofi, cum se scobeau în nănău, habar n-am. Cert este că nu-mi plăceau. Şi ce şi-a zis madam cutra Lillee? Să-şi verse frustrările în versuri, aşa, de plictiseală. Băi, şi ţin minte că mă amuzam maxim. Ziceţi şi voi ce copchil prost, să râdă în timp ce-şi ironiza colegii, în versuri. Normal că am atras atenţia asupra mea şi toţi voiau să vadă de ce dracului râdea tuta, în condiţiile în care ora era a naibii de plictisitoare. Nu i-am lăsat să ghicească, bineînţeles. Şi dă-i şi scrie.

Din categoria epic fail: Lillee loveşte din nou. Atenţie, e molipsitor

hiar dacă scriu mai rar p-acilea, asta nu înseamnă că m-am şi deşteptat şi fac numai lucruri la locul lor. Dacă aş afirma asta, Mişu, motanul meu, şi-ar face operaţie de rasă, prin tunderea blăniţei până la chiele, spunând că el este pisoi d-ăla buhuhuu!
Mbon, trecând în revistă ultimele două chestiuni la care am participat, pot spune ceva sigur: nu mai am scăpare, sunt sortită să am tatuat în frunte "tută". Asta pe lângă vestita lozincă: ce pana mea!
Să trecem la treabă.
1. Mişu al meu nu se simţea bine, nu mai voia să mănânce, alea - cutare. Mă gândesc: la veterinar cu el. Sun medicul veterinar, îi spun că am şi io un pisoi bolnav şi întreb dacă mai găsesc pe cineva, în seara aia, la cabinet. Îmi spune că da, e cineva acolo. Ajung cu Mişulică, îl consultă o tanti... termometru la buci şi toate cele, după care mă întreabă dacă vreau să-l aştept şi pe medicul respectiv. Zic ok, lăsaţi că-l sun acum să văd cât mai întârzie.