Vă invit să-mi cunoaşteţi noua jucărie

Capone a fost şi va rămâne sufletul meu. Un pisoi ca el nu voi mai găsi, de acest lucru sunt absolut sigură. Cu toate că a plecat de mai bine de două luni, tot am speranţa că poate se va întoarce. Mă ajută gândul ăsta.
Dar cum sunt cea mai mare fană declarată a pisoilor, nu am rezistat fără pufoşenii prin casă. Am căutat, am cutreierat internetul, pet shop-urile, până când am găsit un sufleţel mic şi amărât. Nu e rasă pură, e corcit, dar zău dacă îmi pasă.
Aşa, câteva cuvinte despre noul motan din ogradă: are o lună, e pufos, flocos, nebun şi guraliv. Abia se ţine pe picioare de mic ce e, dar se joacă cu ditai rola de scotch. E jucăria lui preferată. Dacă o pierde, scoală casa in picioare.
În timp ce vă uitaţi la poze, poate mă ajutaţi să-i pun un nume. Mulţam.

Destinaţie greşită

În ultimul timp am început să mai folosesc şi mijloacele de transport în comun. Ok, în timp ce mă îndreptam spre redacţie, mintea îmi zbura la o groază de lucruri. Trebuie să fac şi aia, şi aia... Cobor. În momentul când am dat nas în nas cu aerul rece, parcă m-am trezit din visare. Am stat ţintuită în loc, cuprinzând tot peisajul dintr-o privire. WTF?  Am mâncat de pe jos şi am leşinat? Încă dorm? Moaaa, dar ce modificări au făcut edilii Constanţei peste noapte, parcă ultima oară nu arăta aşa zona asta. Când gerul mi-a tras vreo două peste faţă, mi-am revenit complet. Nu sunt unde ar fi trebuit.  Coborâsem mai târziu decât trebuia şi ajunsesem la cucuiata din deal. Să-mi trag una. Dă-i şi caută un microbuz pentru a mă întoarce. Stau, aştept, frig de îmi îngheţaseră lentilele ochelarilor. A venit un microbuz. Urc. Înăuntru, o colegă de serviciu:

Cum se împacă zăpada cu minţile blonde încălţate în şoricari?

În iarna asta, am zis să-mi iau şi io şoricari d-ăia de-i pui în picioare şi zici că eşti feşăn. UGG-uri le mai zice. Am zis că-s comozi şi nah. Frate-miu ăl mic a şi sărit cu un cadou pentru a-mi închide ciocul. Uokei, comozi, călduroşi, da' chiar că şoricari, să-mi trag una.
Şi a nins. Mda, yupiii-yeeei şi-o înjurătură. Pleacă, Liloaico, la serviciu. Ce-şi zice ea, luminăţia dăştăptăciunii întruchipate? Bă, şoricarii nu alunecă, p-ăştia îi iau.
Şi i-am luat. După câteva ture prin oraş, am constatat că eram cu labele numai prin bălţi. Atât de kamikaze sunt. Pentru a evita porţiunile de zăpadă, preferasem să fiu submarin. În momentul în care am simţit că de fapt şoricarii deveneau din ce în ce mai grei, am zis că nu-i treabă. Pe lângă fleoşc, fleoşc, eram şi îngheţată bocnă. Unde mai pui că mi-era să nu fac dracu' rechini prin bocanci sau alte lighioane subacvatice.
Faza tare era că începusem să mă simt melc, în pana mea. În redacţie, îţi puteai da seama pe unde a trecut coana Lillee, după dârele de apă. Să mor dacă exagerez cu ceva.

Cum să ieşi din curte teafăr şi curat

Mă, nu-mi înţeleg animalul ală de zburdă prin curte care se mai numeşte şi câine, Ghiorliţ, cum îl alint eu, cu toate că îl cheamă Milo. Se bucură când mă vede, nimic rău în asta. Dar de ce satană trebuie să sară pe mine? Adică, mna, şi eu mă bucur când îl văd, dar asta nu înseamnă că trebuie să sar pe el. Cum ar fi să fac un triplu salt şi apoi să mă vedeţi în cârca câinelui? Anşeaaa, dă bucurie. Sau cum ar fi să mă apuc să fac alpinism pe oamenii de pe stradă. Tot de bucurie, normal.
Ok, continuând cu nedumerirea mea, ajung la faptul că drumul de la uşa casei şi până la ieşirea din curte este ca un teren minat. Nu pot merge liniştită, trebuie să am grijă ca nesimţitul de Ghioliţ să nu mă umple de noroi şi ce naiba mai are pe labe. Nu vreau să mă gândesc, credeţi-mă. Aţi putea spune: leagă-l. Am facut-o deja. Dar nu merge. Stă supărat, cu capul în pământ şi nu mă bagă în seama. Excroc sentimental, mama lui de african. Sau prost. Din două, una. Poate crede că-l ţine cineva de gât şi d-aia nu se mişcă.

Momentele de blondă autentică au revenit

Momentele de blondă veritabilă mă urmăresc la tot pasul. M-am gândit, la un moment dat, că aş putea înfiinţa un serviciu de genul "combaterea momentelor blondo-autentice", în care să angajez personal & shit pentru a lupta contra acestui fenomen. Ştiţi voi, aparate de măsurat vibraţiile de prin casă, locuri predispuse la manifestări blonde, ritualuri, chestii d-astea. Ei, după ce am stat şi am visat cu ochii deschişi, am luat un ibuprofen. Constatasem că mă durea capul şi eram mahmură. În momentul ăla am privit cu ură dozele de bere din coşul de gunoi. Uitaţi aşa mi se destramă mie speranţele. Sunt un geniu neînţeles, ştiu. Muhahaha.
Mbon, acum să vă explic de ce am gafat-o. Păi uite d-aia. În primul rând trebuie să-mi rog şefa, dacă va citi vreodată acest articol, să nu mă scalpeze.

Moşulică la 3D

Cu toate că sunt foarte aglomerată, acum vreo două săptămâni am reuşit să ajung prin Bucureşti. Yupiii ieii, antan tirimogodan...
De data aceasta l-am luat şi pe taică-miu, mdeh, să vină şi el să-l vază pe fi-su ăl mare. (da, la marele artist mă refer- asta pentru cunoscători). Anşea, zbucia-zbucia, una-alta, cică hai la film. No, hai. Şi-am mers. Taică-miu şi el, normal. Păi se putea altfel? Am fost la o animaţie, că, deh, aveam şi copii cu noi, aka Dimitri, dar măcar era film 3D. Păi ce mama lu' necuratu'.
Bre, să te pună strechea să duci cu om la 67 de ani la film 3D. Pfoooai, experienţa experienţelor! Să mor dacă vă mint. Chestii de genul: da' io ce să fac cu ochelarii ăştia? Da' cum să stau, tată, cu ochelari de soare la film, pe întuneric? Uite aşa vă stricaţi ochii..., sunt doar de încălzire.

Lovită de tir şi băgată la congelator

Sâmbătă am fost ok, puţin nervoasă că mi s-a amânat o plecare la Bucureşti, dar am fost ok. M-am relaxat la o partidă de... tuns. Haha, pun pariu că vă gândeaţi la alte alea. Muhahaha. Mbon, să revenim.
Am umblat brambura, am ajuns acasă, tra la la şi tra la la, hai să ne uităm la un film, aşa, bătrâneşte, fără nici un chef de cluburi. În timp ce filmul îşi desfăşura acţiunea, coana Lillee simţea cum este pocnită cu un ciocan în oase. La început mai firav şi apoi din ce în ce mai agresiv. O dată, de două ori, de trei ori, da' mai dă-o în bip, bip, bip de treabă. Ce sunt eu aici, loc de dat cu ciocanul, ciuca bubuiturilor? Schimbă poziţia, schimbă locul, nimic.

Ce se întâmplă când greşeşti traiectoria? Păi..., te zdruncini niţel

Ziua de vineri este una fericită, cel puţin pentru mine. Anşeaaa, să vă povestec cum am început o astfel de zi atât de... fericită.

Mă pregăteam dimineaţă să plec la serviciu. Când să ies pe poartă, lighioana aia de ghioarlă ce o am prin curte, ţuşti afară. Fuuuck, uite cum întârzii eu din cauza lui. Hristoşi si dumnezei. Ia-ţi, Lilloaico, picioarele în spinare şi dă-i de aleargă câinele. Cine dracu alerga de nebună pe stradă vineri dimineaţă? Mdea, eu şi numai eu. Dacă se uita cineva, din greşeală, pe geam credea că am luat-o razna. Nu că aş fi prea normală, dar asta e altă poveste. Băi şi măcar de alergam în linie dreaptă, dar neee, nu se poate aşa ceva. Înţolită la palton negru din stofă, cu poşeta pe braţ în stil piţiponcesc, alergam în zig zag fluturând din mâini şi urlând ca descreierata: Milo, treci în curte, 'tu-ţi naţia ta de dobitoc!!! După ce m-a purtat pe străzi o bucată de vreme, ghioarla s-a gândit că e sufucient şi a binevoit să intre în curte. Anaaa, repede să închid poarta, nu care cumva să iasă din nou. Am mai păţit-o, nu de alta. Şi chiar nu aş mai fi rezistat unei alte reprize de maraton.

Casă bântuită sau...

... oameni nebuni? Cam asta e intrebarea care ne-a bântuit gândurile de ceva vreme incoa'. Avem motive întemeiate, nu vă gândiţi la prostii, suntem oameni serioşi, ce mama lu' necuratu'. Mnoa bon, să vă fac, aşa, un rezumat. Am un pisoi, Capone, îl ştiţi prea bine. Anşea, pe lângă faptul că se joacă în apă, fură de la parter şi-mi aduce mie, mă şanteajează pentru a se tolăni pe birou, mai nou, e disperat să iasă afară. Nu-l las, logic. Dar el fuge, găseşte metode şi o tuleşte. Când se întoarce, dă-i şi spală-l, scoate-i scaieţii din blană şi alte zăpăceli. Okei, de ceva vreme găseam geamul de la baie deschis şi pisoiul nema. Ha, doar nu o deschide cotoşmanul geamul, ne ziserăm noi, adică, mbon, o fi el dăştept dar nici chiar să deschidă geamul, oameni suntem... Băgăm noi ( eu şi soţul din dotare ) un râs sarcastic şi ne promitem să fim mai atenţi.
A doua zi, geamul deschis, pisoiul... nema. Oh, c'mooon!!! Şi dă-i cu reproşurile. Mda, ghiciţi cine-i căscatul casei. Eu, normal. Aham, mie mi se făceau reproşuri: ţi-am zis să fii mai atentă, să închizi geamul la baie peste noapte, uite că fuge tâmpitul ăsta şi vine bătut şi aşa şi pe dincolo. Degeaba încercam eu să spun că nu am călduri pentru a deschide geamul în toiul nopţii, neah, nu mă asculta nimeni. Asta până când soţul meu a închis geamul cu mâna lui, după care l-a găsit deschis, în condiţiile în care nimeni nu s-a mai dus la baie.

M-am lăsat de fumat?!

Mnoa, bine, tre' să vă mărturisesc ceva. Pot spune că, în sfârşit, mă pot bucura de o mare realizare. Ne, nu-i vorba de job, bebelache sau alte asemenea. Este vorba de fumat. Pfooai şi ce mândră mi-s. Da, bre, nu am mai pus ţigară clasică în gură de aproape două săptămâni. Prevăd nişte aplauze din partea voastră dar vă sugerez să vă calmaţi. Nu m-am lăsat de fumat. Nu vreau să mă las, îmi place prea mult acest viciu. M-am lăsat doar de ţigări normale şi m-am dat pe ţigara electronică. Foarte şmecheră, serios. Sunt atât de mândră de mine, de nici nu aveţi idee. Economie la bani, nu mai put a tutun ars, pot fuma oriunde, muhahaha. Îmi vine să mă pup. Dar, deh, acum am început să fac deja nazuri. Nu mai suport fumul de ţigară, mi se pare că miroase îngrozitor de urât. O ipocrită, asta sunt. O ipocrtă cu un singur neuron şi minte oxigenată.
Sunt cu capu', ştiu. Dar tot nu suport fumul de ţigară.