Din nou la butoane!

Am revenit, sunt la butoane. Pentru cât timp şi cât de des voi posta? Habar nu am.

Având în vedere că mi-am cam şters toate urmele de prin blogosferă, ar trebui să explic ce-i cu mine pe aici, asta pentru cei ce mă vizitează pentru prima oară.

M-am apucat de scris pe blog în septembrie 2009, chiar pe această adresă, la îndemnul fratelui meu mai mic. Am păşit în această lume în spirit de joacă, nu prea ştiam eu cu ce se mănâncă. Însă, se pare că am avut noroc de nişte cititori super şi am început să mă implic cât mai mult. Pe atunci aveam mai mult timp liber şi mă puteam ocupa ca la carte, dacă pot spune aşa. Am reuşit în scurt timp să-mi fac "publicul" meu şi scriam cu drag pentru el. Relatam întâmplări din propria-mi viaţă, le ironizam, etc. Citeam alte bloguri şi eram fascinată. În mai 2011 aveam vreo 500 de postări şi cititori stabili. Pentru mine chiar era o realizare. Dar m-au apucat dracii. Blogspotul ăsta a avut probleme, s-au pierdut câteva articole şi comentarii şi am decis să-mi iau jucăriile şi să plec.

Diplomă de tută-şefă: cum să mori de inimă rea din cauza unei sticle cu acetonă!

No, că mai am io sclipiri de blondă autentică, da, ştiu, m-am obişnuit. Probabil i-am obişnuit şi pe cei din jur. Însă, în ultima perioadă, am atins apogeul de tută-şefă. Pff, şi nici măcar nu mai am tot părul blond, e un fel de trecere de la închis, la deschis, drăcia aia de e în vogă, ombre hair sau aşa ceva. Dat tot degeaba, undercoverul nu mă prinde, realitatea e în ţeastă. Şi nu, nu mă refer la televiziune.
Anşea, după cum spuneam, am avut parte de o perioadă tare şmecheră, în care m-am scăldat în spumele creierului oxigenat. Primul caz a fost săptămâna trecută, de acolo a început tot. Întinde madama de mine să ia ceva de pe un raft şi când colo se aude un trosc. Cu ochii bulbucaţi, mă uit să văd ce satană s-a întâmplat. Nimic grav, termometrul meu old fashion, lăsat la voia întâmplării, bineînţeles, a făcut buf şi au ieşit ţăndări din el. Cum sunt harnică nevoie mare, m-am apucat să strâng cioburile. Dar, iete drăcia dracului, nişte bobiţe începuseră să joace ţonţoroiul pe mobilă, pe covor, peste tot, mai ceva ca la "dansez pentru bani" ăla sau "România dansează", că altceva n-are de făcut. Chiar dacă eram cu capul în nori (parol că nu ştiu de ce ), mi-am dat seama că e vorba de mercur. Însă, în loc să trec, ştiu şi eu, la tehnici mai... safe?!, coana Lillee se apucă să se joace, în pana mea. Mda, să fac diverse forme din drăcia aia de mercur cu dej'tu. Şi dă-i, dă-i, până am realizat că trebuie să strâng. Nu prea am reuşit eu mare lucru, însă am fost prinsă de al meu soţ, care urcase să vadă de ce mă hlizesc. A rămas înmărmurit şi a conchis că e cazul să preia el acţiunea de înlăturare a mercurului, crucindu-se şi uitându-se dubios la mine. După ceva vreme, timp în care mă amuzam în continuare, am realizat că... nu ştiu. Cred că am amnezie. A trecut, am făcut băşcălie, alea-cutare, dar mai cu morcov aşa... hehe, să nu care cumva să dau ortul peste noapte. Hai, bre, că e cantitate mică, nici puricele de pe motanul meu nu rămâne cu cracii în sus de la asta.
Al doilea caz a fost chiar în seara asta. Vin de la muncă şi, neumulţumită de cum îmi arătau unghiile, decid să le refac. Îmi bag dejtele într-o sticluţă d-aia de mi-am luat-o, super încântată, gen: uuu, what does this button do, şi am învârtit la ele până le-am scos curate lacrimă. Mboon, tuflesc ojă şi gata. Misiune îndeplinită. Între timp mi-am făcut de lucru, dar cu mare atenţie să nu stric ghearele, până ce am ieşit prin curte. Acolo, din instinct, îmi arunc ochii la mâini. Haoleeoo şi uat dă fac? Dejtele mele erau de la jumate în jos cam... vineţii. Nţ, mă duc mai la dreapta, mai la stânga, bă! nu cade lumina bine. Eh, şi cum psihicul uman e o mare şulfă, parcă începusem să le simt cam reci, parcă mă furnicau... Am decis să... moucles! Ce-mi venea în cap? Mercuruuuul, buhuhuhuuu! Am cedat şi m-am dus cu coada între picioare la al meu soţ, care era multifuncţional: uda gazonul şi vorbea la telefon.

S.c. Criteria-Construct srl, soluţia ideală pentru acoperişul tău!

Cum cotidianul în care ne învârtim mai că ne ia minţile, orice servicii prestate devenind doar o simplă afacere şi atât, în special pentru agenţii comerciali, stăm şi ne întrebăm ce siguranţă mai avem şi în ce constă asta. Însă, poate contrar opiniilor deja formate, se poate! La malul mării, în Constanţa, o societate dă dovadă de profesionalism, principalul obiectiv fiind acela de a mulţumi clientul. Şi nu sunt vorbe aruncate în vânt, sunt certitudini. Cum nu a investit într-o publicitate agresivă, şi a mers mai mult pe recomandări, s.c. Criteria-Construct srl, afacere dezvoltată de două persoane tinere, aduce un suflu nou în urbea de la malul mării.
Cu ce se ocupă?

Dragoste şi amor ghebos pe plajă şi cum mă "iubesc" cititorii :)

De curând, m-am amuzat teribil pe seama unor comentarii ce le-am primit la un articol. Şi nu, nu aici, pe blog, ci la ziarul unde lucrez. Să vă explic.
Îmi place foarte mult să construiesc un text pe seama unei simple poze. Este ca o gură de aer pentru mine, printre atâtea ştiri legate de crime, accidente şi creieri împrăştiaţi. Consider că sunt articole lejere şi fresh, taman bune de citit la cafea, când jumătate din creier încă dormitează. Aleg pozele astfel încât să iasă ceva haios, să-ţi elibereze mintea şi efectul să fie legat de un surâs în colţul gurii. De asemenea, îmi place că pot fi liberă în exprimare şi mă pot juca cu vorbele în voie. Anşea, ultima dată am ales o fotografie cu doi tineri, care, hmm, cum să spun, se "tăvăleau" pe plajă, pe un prosop. Mi s-a părut amuzant întrucât peisajul era de "vis": lumea ieşise cu câinii din dotare la bălăceală în apa mării, constructorii trebăluiau pe plajă, era un haos total, un dute-vino, iar ăi doi se mozoleau de mama focului, de zici că venea sfârşitul lumii şi voiau să profite de orice clipă. Să mor de nu vedeam parcă o scenă din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război". Şi am scris.

Sabotată de galoşi, în mijlocul mall-ului

Până şi galoşii au început a mă sabota, să nu mai spun şi de indivizii ce şi-au făcut o plăcere nebună în a-mi lăsa mesaje că scriu odios. Şi nu de blogul acesta este vorba, probabil că nici nu au dat de el, ci de celălalt loc unde scriu zilnic, care îmi serveşte şi ca loc de muncă. Anşeea, şi dacă tot scriu odios, nu pot să nu fac exces de acest "atu" al meu şi să vă relatez o altă păţanie de-a mea.
Chiar dacă nu pot spune că mă dau în vânt după " ieşelile" cu fetele, de 8 martie am făcut o excepţie, întrucât a fost vorba de colegele de muncă, femei de nota 10. S-a înţolit Lilloaica noastră de numa', mai nimic deosebit faţă de zilele obişnuite, doar că şi-a tras tocuri. (din ciclul: mi-am pus "treling" şi pantofi cu toc).
Şi dă-i ţopăială toată noaptea, urcată pe papainoage. A doua zi: teroare. Am rămas la ai mei. Când să plec spre casă, am constatat cu stupoare că ale mele picioare nu mai voiau să audă de încălţările cu toc. M-am chinuit, am încercat, nimic. Parcă aveam ace încinse sub talpă. Şi eu ce mă fac? Cum naiba plec, în şosete? Şi mă apuc să-i cer mamei mele ceva de încălţat. Îmi dă ea nişte ghete şi dusă am fost. Dar cum m-a mâncat mintea-mi blondă şi neliniştită, ce mi-am zis: să trec pe la mall, să-mi  mai iau ce-mi trebuie. Zis şi făcut. Ajung şi încep să cutreier.

Facebook-ul m-a inspirat: sunt romantică, mă voi mozoli sub clar de lună!

A se înţelege de la bun început că nu fac morală şi nici nu acuz, însă am o mare dilemă pe care o voi etala acilea, normal. Doar de aia mi-am creat un loc unde să-mi vărs toate tâmpeniile ce-mi invadează creierul. Sănătate curată, parol, strategie folosită şi în golirea foselor, haznalelor, alea - cutare.
Facebook, un loc pe unde mai intru, ca o cutră ce sunt, să-mi mai clătesc ochii şi să văd cum se mai pune ţara la cale. Nu-s genul să pic în extreme, să-mi fac probleme existenţiale din faptul că stau prea mult pe internet sau pe Facebook şi să-mi fac strategii cum să-mi închid contul pentru a face o pauză. Aaaah, shit, prea complicat pentru mine. E simplu, nu am chef, nu intru, ce atâtea chestii - trestii, nu trebuie să-mi obosesc căp'şorul, şi aşa prea blond.
Însă, tot nu înţeleg un lucru şi poate mi-l explicaţi voi. Când ţi-e lumea mai dragă şi te afunzi în fotoliu, cu laptop-ul în braţe, după o zi a dracului de agitată, tragi cu poftă din tutungică, îţi bălăceşti botul într-o cană cu ceai cu gust de rahat (deh, mai sunt persoane care îţi bagă în ţeastă: ceaiul e buuuun, tre' să beeeei) şi pipăi agale mouse-ul, dând de rotiţă în jos, eh, taman atunci ţi se derulează prin faţa ochilor mesaje precum: "dacă iubeşti, nu înşeli".
STOP! Clip-clip. Stai o clipă cu privirea aţintită pe chestia aia, după care ridici, uşor, cana cu ceai şi spui: mama ta de zamă de plante, mi-ai inundat creierul, hă? Fâlfâi din gene, laşi cana şi mai bagi niţel conţinut de tutungică. Pagina se derulează şi apare: "dragostea învinge tot!", "prieteni îţi sunt mulţi cu numele dar cei adevăraţi sunt puţini", "viaţa e scurtă, iubirea o face mai lungă"....  Hait? Dar ce satană-i asta? Am nimerit la psiholog şi eu mă cred acasă, ca o ignorantă ce sunt?

Cum vine asta? Scapi de dureri de cap făcând sex, sănătate - cur?

Pură coincidenţă, parol! Nu ştiu cum s-a nimerit, cert este că nu pic prea bine în povestea de faţă, dar nu contează pentru că nu mă pot abţine. Mă mănâncă dejtele de zici că mi le-am frecat de urzici.
Să vedeţi. În această mirobolantă seară, cum m-am întors de la serviciu, am zis să bântui niţel pe net, aşa, de relaxare. Anşeea, şi cum îmi benoclam eu oc'şorii pe pagina de facebook, (ca o cutră ce sunt, să vad ce a mai făcut vecinul, ce şi-a mai luat, pe unde mai este, că, deh, acu' nu se mai poartă scăunelul în faţa blocului şi punga cu seminţe. Nee, acum stai ca boieru' la căldurică, la birou, şi te informezi în voie), ce îmi scrijeleşte retina? Ceva cu dureri de cap. Şi mă opresc, tot mă plângeam eu p-acilea că mă doare ţestosul de mor. Însă, norocul meu că doar ce lăsasem cana din mână, că altfel ieşea urât de tot. Şi aici recunosc faptul că sunt un câine zdrenţuros: cum vin acasă, beau restul de cafea, ce-mi rămâne de dimineaţă, dar asta e altă poveste. După cum spuneam, bine că nu aveam nimic în mână, gură, sau alte orificii (fără iz de pornache, suntem oameni serioşi, ce naiba!)

Situaţie suspectă: dacă te cheamă Arnold şi ţi-ai pierdut nevralgia, e la mine!

Dubioasă treabă!
Mă doare căpăţânosul de vreo câteva zile. Băi, da' o durere d-aia nesimţită ce nu vrea să treacă deloc. Am luat pastile cu duiumul, nema. Pfooa, eu ştiu că sunt cu capu', înţeleg că vrea să protesteze, s-o fi săturat şi el, dar nici chiar aşa. L-aş schimba cu mare drag, dar unde mai găsesc ţeastă de Lilloaică? Ca atare, tac şi îndur. Însă, am cedat, am zis că trebuie să iau atitudine şi am luat. Recunosc faptul că am fost forţată să merg la medic, dar asta nu se pune. Când colo, ce să vezi? Se pare că unul, Arnold îi zice, s-a gândit să-şi găzduiască nevralgia în bostanul meu. Măi, dar cât tupeu. Cum, pana mea, să am nevralgia lui Arnold? Dar cârnatul ăla de Arnold nu poate să şi-o ţină pentru el? Ce i-a trebuit să mi-o dea şi mie. Am protestat. Nu o vreau, să şi-o ia înapoi. Nici nu m-a întrebat dacă mi-o doresc, ce satană-i asta? Apoi m-am calmat şi am zis să nu mai fiu aşa dură. Poate o fi sărăcit, i-o fi ars casa, bunurile, a rămas pe străzi şi nu avea unde să-şi ţină nevralgia, motiv pentru care a venit tiptil şi mi-a pasat-o, până se mai pune pe picioare. Nu-i aşa că am un suflet mare de mă gândesc la asemenea lucruri?

Arnold, posibil membru al clanului lui Nuţu Cămătaru?

Nume, prenume şi cum mi-am pierdut o doagă

Vă scriu acum, acilea, învăluită fiind de un şal de gripă nesimţită. Mda, nu ştiu cum se face însă, în perioada asta, toate jivinele de boli se agaţă de al meu suflet. Aş fi vrut să adaug: suflet alb şi nepângărit, dar cred mi-aş fi muşcat limba, mi s-ar fi blocat creierii, iar degetele ar fi dansat hora unirii pe tastatură.
Să revenim la motivul vizitei. Încă de la începutul anului am început să mă lovesc de un fenomen ciudat. Cel al numelor şi prenumelor. Nu este enervant că ai o etichetă pusă de cum te-ai născut fără a avea dreptul, măcar, să refuzi? Şanse ioc, zic. Păi cum să ripostezi când singura ta armă, la acea vreme, este scâncetul, iar singurul răspuns pe care l-ai putea primi este reprezentat de o ţâţă în bot şi un schimbat de scutec? Nţ, nu merge. Ca atare, pe la începutul anului am aflat că un nene şi-a găsit sfârşitul. Îl chema Superman Velcu. Trecând peste partea asta, am ajuns şi astăzi când am aflat că nişte indivizi, care fac parte dintr-un dosar de cercetare penală, poartă nişte etichete, pfoooai... demenţiale. Ia să vedem. E vorba despre, tanananam!, Căcărează Vasile Tailor (eee?), Buciu Raoul Rodrique, Donatella Huluban şi alţii. Buei, dar cum aşa? Dar n-am văzut eu bine? Oare la ce s-or gândi părinţii ăia când iau asemenea decizii? Poate joacă mim, în pana mea, şi ce iese, iese.
Anşea. Dacă tot am trecut prin asemenea experienţe, mi-am amintit şi de adolescenţă, când mă prăpădeam de râs, stând la scara blocului (intelectuali, ce pana mea). În respectiva locaţie tot venea un nene şi striga: doamna Muiaaaa, doamna Muiaaa. Şi ieşea râsul dracului. Am aflat că aşa o chema pe biata femeie, Muia. Oare cum a fost pentru ea la şcoală sau în alte ipostaze. De genul: a cui e asta, mă? A lu' Muia, de după colţ, de lângă crâşmă. Ee?
Eh, şi eu care mă gândeam ce ghinion am cu numele de familie, de dinainte să mă mărit. Dap, mintea mea blondă, fără E-uri, m-a atras într-o capcană de proporţii. Mâinile la spate, rogu-vă, şi fără râs isteric, sufletul încă îmi suspină. :))

Târâşenia de sâmbătă dimineaţa şi cum am fost acuzată că am o altă relaţie amoroasă

Să vedeţi cum mi-am început ziua de sâmbătă. Dar pentru asta, începutul a fost vineri seară. Mboon, am ieşit şi eu ca omul cu nişte prieteni la un pahar de ceva, că, doar deh, dacă am treijde ani, asta nu înseamnă că m-am şi călugărit. Mboon, că a fost un pahar, două sau mai multe, chiar nu contează, cert este că a fost fain. A doua zi, blesteme şi huiduieli la propria-mi persoană: cearrrraa mamii tale de tută, cu cine te-o mai pune la ieşeli când sâmbătă dimineaţă tre' să munceşti. Anşea, după chinuri groaznice de a mă spăla pe mufarină, făcut slalom printre pisoi şi ghiorliţ, ce ţopăiau şi mă trăgeau de halat (complotau la echilibrul meu şi aşa şubred), am reuşit să mă apuc de treabă. Nu trece mult timp şi-mi sună telefonul. Număr ascuns. Nu-i bai, io răspund, poate îmi dă cineva un pont benefic pentru ale mele. Când colo... moucles. Doar: hââârşşş, hââârşşş, un gâjâit de respiraţie d-aia apăsată. Alo, alo, aia mă-sii. Nimic. Asta e, soarta, aerul inspirat şi expirat a vrut să mă salute, cum să-l refuz?
Închid şi îmi văd de ale mele. Iar sună telefonul, cu număr afişat. Răspund şi o duduie veselă mă întreabă ceva în legătură cu o programare la unghii. Stau, mă gândesc niţel şi încremenesc! Băi, să vezi că în adâncul sufletului meu am apucături de piţipoancă irecuperabilă!!! Adică, nah, îmi fac şi eu unghiile, dar mă şoca ideea ca primul lucru pe care îl fac, fiind sub influenţa alcoolului, e să sun să mă programez la unghii cu gel sau zbârcâz d'ăla. Cum stăteam eu cu telefonul la ureche, gura căscată, bălind într-o rână, cu cearcănele până la buric, pisoiul înfipt cu ghearele în ceafa-mi încordată şi câinele lingându-mi papucii, vocea duduii mă trezeşte din nou:
- Aţi sunat să vă faceţi programare pentru azi?
- Nu, am răspuns eu, încercând să-mi scot motanul din ceafă.
- Poate a sunat cineva de pe telefonul dumneavoastră şi s-a programat?