Armă mortală: şantajul

Motanul Capone nu mai are nevoie de introducere. V-am tot povestit despre el. Ba cum a ajuns pe tarlaua mea, ba cât de tare îi place să facă baie, cum se joacă în apă, cum fură tot ce prinde şi îmi aduce mie... Are, mai degrabă, comportamentul unui câine. O fi undercover, naiba ştie.
Eh, acum vin cu o ştire nouă. Mă şantajează. Da, da, aşa cum aţi auzit, mă şantajează.
Vrea să stea pe birou, îi place. Nimic anormal, dar dacă era şi el un pisoi mic acolo, ok, îl lăsam în plata lui. Dar când ditamai lighioana mi se aşază în faţa ochilor, eu ce să mai văd? Că doar nu oi sta la birou pentru a admira pereţii. Poate oi vrea să mă zgâiesc în chestia aia numită monitor, nu?
Ei, şi iete aşa îl dau jos frumuşel. Stă el ce stă, se uită la mine, la birou, şi încearcă iar. De data asta mai uşurel. Pune o lăbuţă, se opreşte, se uită la mine, o pune şi pe cealaltă. Atunci intervin eu: nuuuuuu. Se retrage. Stă puţin, fixându-mă cu privirea, şi apoi, ţup, sare pe pervaz. Îmi mai aruncă o privire ştrengărească şi deschide plasa. Ceva de genul: să ştii că eu sar. Ori mă laşi pe birou ori sar. Alege.
Ştiind că e cu capu', cedez. Îl iau în braţe şi îl aşez pe birou. Până îmi varsă scrumieră în poală. Dumnezei şi arhangheli. Şi o luăm de la început.
Zilele trecute m-am enervat. După tot preludiul ce vi l-am descris mai sus, am zis: io nu mai pot, hai, sari. Ia mai lasă-mă şi sari. Hai, să te văd.
Nici nu m-am întors bine că am auzit un buf.
Am înlemnit. Wtf?
Ăsta-i nebun. Doar nu o fi...
Ba da, sărise. Ohhh, c'moon. Nu se poate, de ce eu?
Ia-ţi, Liloaico, galoşii şi fugi de caută pisoiu'.
De căutat îl caut. Da' problema e dacă îl şi găsesc. Ei bine... nu. Vine când are el chef, plin de mărăcini, praf şi toate gângăniile.
Şi tre' să-i fac baie, să-l usuc, să-i scot toate bălăriile din blană. Mai mare daraua decât ocaua -vorba ceea.
Şi uitaţi, boieri dumneavoastră, cum sunt eu şantajată de un domn cotoi, zis şi Capone.