Eh, acum vin cu o ştire nouă. Mă şantajează. Da, da, aşa cum aţi auzit, mă şantajează.
Vrea să stea pe birou, îi place. Nimic anormal, dar dacă era şi el un pisoi mic acolo, ok, îl lăsam în plata lui. Dar când ditamai lighioana mi se aşază în faţa ochilor, eu ce să mai văd? Că doar nu oi sta la birou pentru a admira pereţii. Poate oi vrea să mă zgâiesc în chestia aia numită monitor, nu?
Ei, şi iete aşa îl dau jos frumuşel. Stă el ce stă, se uită la mine, la birou, şi încearcă iar. De data asta mai uşurel. Pune o lăbuţă, se opreşte, se uită la mine, o pune şi pe cealaltă. Atunci intervin eu: nuuuuuu. Se retrage. Stă puţin, fixându-mă cu privirea, şi apoi, ţup, sare pe pervaz. Îmi mai aruncă o privire ştrengărească şi deschide plasa. Ceva de genul: să ştii că eu sar. Ori mă laşi pe birou ori sar. Alege.
