marți, 18 decembrie 2012

Cum am devenit criminal în serie!

Zilele astea mi s-a întâmplat ceva ciudat. Brusc, nu am mai fost singură. Ehee, şi aici nu mă refer la faptul că-s singură de-a binelea, doar, deh, am un belciug d-ăla pe mâna stângă care indică o prezenţă masculină p-acilea. Mda, nu are treabă cu asta, dar, totuşi, în anumite momente sunt singură, când mă duc la budă, spre exemplu. Eh, dar de data asta nu am mai fost. M-am trezit legată de ceva, ceva care mă urmărea pretutindeni. Nu am putut să scap, am încercat cu descântece, cu ameninţări, chiar am vrut să apelez la un vraci d-ăla, poate - poate oi scăpa. Nimic, a dracu' lighioană se ţinea scai de mine. Mama ei, dar, astăzi şi mâine - vorba tatălui meu. Şi aşa am hotărât: devin criminală cu sânge rece.
Să o luăm treptat (fără iz de pornache).
Ziua o simţean cum mă gâdilă pe interior, cum mă strânge în braţe, cum mă sufocă şi îmi dă frisoane. Noaptea nu mă lăsa să dorm. Încă mai este cu mine, dar e pe ducă. Ce să fac, ce să fac?? Cu ameninţări nu mergea, v-am zis. Hm, disperată fiind, am plecat într-un loc secret şi am apelat la nişte oameni periculoşi. Holurile erau albe şi obscure, forfotă, agitaţie, toţi vorbeau codat, gen: angină eritemato pultacee, alea - alea. După îndelungi planuri şi strategii, sunt pe punctul de a o anihila. Despre cine este vorba? Cum aşa, nu v-aţi prins? Tanti Pneumonia, care m-a pedepsit crunt. Aşşş, şi ce mi-a făcut ea mie. Dar şi când oi lua-o de turul pantalonului, o să-şi dea seama că n-a avut noroc pe lume. Da, şi uite aşa am devenit eu gazdă înainte de sărbătorile de iarnă. Să mai spună cineva că-s un om rău. Cum bre? Am adus-o în casă, am ţinut-o la căldură, i-am dat haleală, eee? Şi apoi am început un plan diabolic. O moarte lentă, muahahaha. Deja sunt filată de DIICOT, ştiu eu. O să mă vedeţi la ştirile de la nu ştiu ce oră: Lillee, din Constanţa, filată de organele abilitate. Face parte dintr-o grupare infracţională, este chiar capul grupării, care atrage Pneumonia în capcană şi recurge la omor. Şocant!!! Un criminal cu sânge rece trăieşte printre noi. Dacă îl vedeţi, faceţi trei paşi înapoi, o tumbă în lateral şi o săritură cu prăjina. Incredibil, doamnelor şi domnilor, Pneumonia a fost găsită fără suflare, aruncată într-o hazna. - reclamă -  Am revenit, doamnelor şi domnilor, aceasta este fotografia liderului grupării "Pneumonia". Vă sfătuim să nu ieşiţi din casă. Cel mai bine este să vă petreceţi Crăciunul în pod, cu o coajă de cacao uscată şi un codru de pâine. Încep ştirile din sport.

joi, 6 decembrie 2012

Nu-i uşor în campanie electorală: Constanţa, plină de madame în călduri

Nu fac politichie, trebuie sa fiu imparţială şi nici gând să mă abat de la regulă. În plus, mai dăunează şi sănătăţii, ceea ce la mine ar fi grav dat fiind faptul că deja sufăr cu tărtăcuţa. :))
Însă, dacă privim o altă latură, cred că nu dăunează cu nimic, ca atare, să ne destrăbălm, zic!
Mbon, suntem în campanie electorală, toată lumea vede, simte, miroase, aude. Tabere peste tabere, pro, contra, alea, cutare. Însă, astăzi am realizat că politicienii ăştia de candidează colo sau dincolo chiar au multe de îndurat. Pe bune, păi ce, campania asta merge, aşa, teleleu Grigore? Ne, ne, ne. Tre să ieşi prin mulţime, să zici colo şa o vorbuliţă de să le tremure inima şi să le plângă sufletul alegătorilor, cu sughiţuri, mai dai un noroc, te mai laşi zgâriat de o piele ce nu a văzut tratamente Spa, mai înduri o huiduială, că, deh, aşa e în luptă. Îţi bagi picioarele în somnul de frumuseţe, faci drumuri provincie - Bucureşti şi retur, tre să fii mereu pus la patru ace, mai inhalezi şi un iz ce nu se desprinde din gama Dior, îţi mai scrilejeşti retina cu o ţoală ce nu aduce a Versace, mai suporţi o freză făcută la frizerul din colţul străzii, admiri un vârf de păr deteriorat, un rid, un dinte lipsă... Mda, te trezeşti, brusc, în sânul vieţii omului de rând. E lucru uşor? Spuneţi voi. Nu este, cum să fie, vorba moldoveanului acela sincer de a făcut furori pe youtube.

luni, 3 decembrie 2012

Amintiri din copilărie: cum am "gâtuit" poetul din mine

Pur şi simplu mi s-a derulat prin faţa ochilor (minţii) întâmplarea asta, de care chiar uitasem complet. Ca atare, mă bag repede s-o aştern acilea, să nu care cumva să-mi scape.
Eram în clasa a VIII a, acum 'nşpe mii de ani. Şi ce-şi zice coana Lillee în timp ce se afla la ora de Cultură Civică, sau aşa ceva, când se plictisea maxim? Cam ce poate face un copchil de paişpe ani când se plictiseşte în ore? Mda, cu totul altceva decât ceea ce am făcut eu. M-am apucat de compus versuri.
Deja văd cum se naşte în voi sentimentul de admiraţie, de: moooaa, ce fată isteaţă, dar, vaaai, ce copil era Lilloaica. Aha, gândiţi voi aşa că vă veţi arde rău de tot. :))
Versuri am făcut, dar ce versuri? Hă? Să vedeţi. Am fost o persoană cu pitici pe creier incă din născare. Da, aşa a fost naşterea mea: mai întâi piticii, apoi io. Am o herghelie, se înmulţesc pe zi ce trece. Aşa şi în clasa a VIII a. Era un anume grup în clasă, pe care nu-l înghiţeam. Nu ştiu de ce. Nu-mi plăcea comportamenul persoanelor respective, culoarea la pantofi, cum se scobeau în nănău, habar n-am. Cert este că nu-mi plăceau. Şi ce şi-a zis madam cutra Lillee? Să-şi verse frustrările în versuri, aşa, de plictiseală. Băi, şi ţin minte că mă amuzam maxim. Ziceţi şi voi ce copchil prost, să râdă în timp ce-şi ironiza colegii, în versuri. Normal că am atras atenţia asupra mea şi toţi voiau să vadă de ce dracului râdea tuta, în condiţiile în care ora era a naibii de plictisitoare. Nu i-am lăsat să ghicească, bineînţeles. Şi dă-i şi scrie.

joi, 29 noiembrie 2012

Din categoria epic fail: Lillee loveşte din nou. Atenţie, e molipsitor

hiar dacă scriu mai rar p-acilea, asta nu înseamnă că m-am şi deşteptat şi fac numai lucruri la locul lor. Dacă aş afirma asta, Mişu, motanul meu, şi-ar face operaţie de rasă, prin tunderea blăniţei până la chiele, spunând că el este pisoi d-ăla buhuhuu!
Mbon, trecând în revistă ultimele două chestiuni la care am participat, pot spune ceva sigur: nu mai am scăpare, sunt sortită să am tatuat în frunte "tută". Asta pe lângă vestita lozincă: ce pana mea!
Să trecem la treabă.
1. Mişu al meu nu se simţea bine, nu mai voia să mănânce, alea - cutare. Mă gândesc: la veterinar cu el. Sun medicul veterinar, îi spun că am şi io un pisoi bolnav şi întreb dacă mai găsesc pe cineva, în seara aia, la cabinet. Îmi spune că da, e cineva acolo. Ajung cu Mişulică, îl consultă o tanti... termometru la buci şi toate cele, după care mă întreabă dacă vreau să-l aştept şi pe medicul respectiv. Zic ok, lăsaţi că-l sun acum să văd cât mai întârzie.

joi, 8 noiembrie 2012

Degeaba m-am măritat, n-am "destincţie"

Cred ca am mai aberat p-acilea pe subiectul ăsta, dar tre' să revin. O să fie un amalgam, nu o să înţelegeţi nimic, ca de obicei. Însă, vreau să spun că, acum ceva timp, cineva mi-a spus: Ceee? Tu eşti măritată? Nu se vede!
Băi, şi atunci am intrat în panică. Am început să intru la bănuieli cum că aş avea apucături de canibal. Nu de alta, dar mi-oi fi halit dejtu cu verigheta în somn. Vai de digestia mea!
Voiam io să mă uit, pe şestache, la mână, dar nu puteam, persoana respectivă mă fixa cu privirea. Am schimbat raza vizuală, întrucât mi-era să nu mă învăluie canibalismele şi alte cele. Mă făceam subiectul ştirilor de la ora 5, alea de-mi place mie să le scriu. Ne, nu puteam risca.
Anşea, revenind la măritiş şi tot ce implică. Chiar, ce implică? Frate, să mor dacă ştiu. Nici măcar eu nu mă consider măritată. (mă consider tută, dar nu se pune, da?) Aşadar, ce pretenţii să am de la alţii. Mboon, pe lângă faptul că mai butonez maşina de spălat şi alte chestii minore, nimic nu s-a schimbat. Să mă explic. Discuţie inteligentă între soţ - soţie, da? Da. Îmi zice Cristi într-o seară: Auzi, trebuie neapărat să cumpărăm un anume lucru, să investim în ceva. Hmm, bine. - zic eu. Ce anume? Cică placă video pentru PC. O investiţie de familie, ce pana mea. Utilitate? Păi cum. Jocuri, nenică, jocuri. La care şulfa de Lilloaica zice: io vreau cizme. Şi geacă. Şi ne-am scos cu investiţia de familie. Bine, că după aia a urmat şi o pudră, o cutărică, asta e. Îşi blesteamă ziua când a pomenit de placa video. Muierea, tot muiere. Soarta!

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Din ciclul: cum mi-am scrijelit "chielea"

După cum bine mă ştiţi, (sau poate că nu), mi-am revenit repede din starea de letargie ce mă cuprinsese. Nesimţită şi viaţa asta, nu? Cum te doboară ea câteodată. Şulfă, ce să zic. Dar e bine că a i-am tras-o! Muahahaha! - râsul malefic, păi cum altfel.

Bun, să revenim.  Acum două săptămâni, am fost iar pe la Bucureşti, la frate-miu, marele artist. Eh, şi de câte ori merg p-acolo mă gândesc să-mi tuflesc un tatuaj. Da, îmi doream de mult. Numai că de fiecare dată intervenea câte ceva şi o lăsam baltă. Ooook, mi-era frică de durere. RECUNOSC! Însă, acu' două săptămâni mi-am zis: băi, io chiar vreau tatuaj! "Fă-ţi" - se auzi o voce din stânga mea. Hmm, primesc deja încurajări. Ajung la frate-miu şi îi spun şi lui. El: super, dacă vrei, te duc eu la cineva. Ok. M-am trezit cu programare făcută, tot. Pfoaa, leoaica din mine se ţinea tare. Da' cum, mie nu mi-e frică, io sunt mai tare ca sabia lui Zorro. Fraţilor, din momentul în care m-am suit în maşină să mă îndrept către cabinet, mă simţean ca şi cum mă duc spre plutonul de execuţie. Întreaga viaţa mi se derula prin faţa ochilor, îmi venea să-mi îmbrăţişez familia, cântam "Trec batalioane române...", chestii d-astea. Am bâţâit din picioare, mi-am frecat pantalonii, am ajuns. Ne uităm la ceas, prea devreme. Hai în Cişmigiu. Pfooaaa, păi Cişmigiu îmi trebuie mie când sunt precum o lamă de Orbit mestecată? Aşşşş!
În Cişmigiu,... filme horror. Bre, mii de păsări zburau p-acolo şi se căcau pe ce prindeau. Parcă eram în filmul ăla "Păsările", sau aşa ceva. Am încercat să ne perindăm p-acolo, nici o şansă să ieşi curat. Te trezeai bombardat cu hăndel de nu-ţi venea a crede. Am plecat. Asta-mi mai lipsea, să mă duc la cabinet cu haine accesorizate cu găinaţ. În maşină, aceeaşi poveste: bâţâit din picioare, alea, cutare.
Am ajuns. Intrăm. Aveam galerie de susţinere, aici nu pot să mă plâng. Era Cristi (soţul meu), frate-miu şi cumnata mea.  Nenea tatuatorul, Pierre Hilal, foarte de treabă, caterincă. Îi spun ce vreau, la care el se uită la mine, ridică o sprânceană şi-mi spune: eşti dilie. (Haha, ceva nou? Neeaa.) Mda. nu era bun locul şi nici modelul. Trebuia alocat un spaţiu mult mai mare pentru ceea ce vroiam eu. Dar nu vă spun despre ce era vorba, rămâne mister.:D


joi, 11 octombrie 2012

Astăzi am luat pauză de la viaţă

Durerea eului interior. Pentru mine!
Astăzi iau o pauză. O pauză de la viaţă. Oare am dreptul să cer aşa ceva? Nu contează. Închid caietul întâmplărilor, îmi aştern un văl dens peste firea-mi jovială. Mă închid într-un ungher ascuns, doar eu cu mine. Voi cugeta adânc.
Provin dintr-o familie modestă dar care m-a învăţat foarte multe lucruri. După cum bine am mai spus pe aici, exemplul pe care îmi place să-l urmez este fratele meu mai mare, "Marele Artist" - cum l-am denumit pe blog. De ce? Pentru că mi se pare unic. Este omul care a răzbit în viaţă, care a ajuns sus, fără să uite de unde a plecat. Cuvântul este arma cea mai de preţ a omului. Şi atitudinea.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Răzbunarea pixului malefic, sau cum o tută schilodeşte oamenii

Când ţi se întâmplă o chestie, hmm, tâmpită să-i spun, pentru prima oară, spui că norocul nu a fost de partea ta şi alungi gândul cu o lozincă de genul: asta e, se mai întâmplă. Dar când personajul principal este coana Lillee, nu poţi spune decât: shit, momentele de blondă autentică nu vor să mă părăsească. Eh, şi atunci nu-ţi vine să-ţi bagi chiloţii la murat? Să ai şi tu murături peste iarnă, ce mama mă-sii, să fii mai special, în trend cu momentele de mai sus, ce-ţi pun etichetă fără milă. Nee, nu mă plâng, nu-i bai, sunt obişnuită, ştiu ce-mi poate chielea, am sclipiri de blondă, asta-s eu, m-am acceptat. :)) Era o zi minunată de toamnă, soarele mângâia constănţenii cu razele sale, lumea radia de fericire, peisajele emanau o stare de beatitudine... Ahhh, la naiba. Marii clasici ai literaturii se răsucesc în mormânt. Era o zi ca toate celelalte, nu ştiu cum erau peisajele, constănţenii. Mergeam mecanic, afundată în gândurile mele şi număram zilele până la weekend, cu ochiul minţii aţintit spre asfalt, din când în când, să nu care cumva să sugrum vreun hăndel. Nu de alta, dar mai am darul ăsta. Eram în timpul serviciului, da. Am ajuns la locul cu pricina, la o conferinţă. Prima bucurie s-a şi împlinit: cafea la discreţie. M-am trezit la realitate şi am intrat în sală, aveam plinul făcut! Muhahaha. M-am aşezat frumuşel pe un scaun, mi-am scos ustensilele: pix, agendă, bla, bla. Aşteptam să înceapă. Se apropie o doamnă şi mă întreabă, în engleză, dacă locul de lângă mine este ocupat. Îi răspund că poate să se aşeze liniştită, tot în engleză, bineînţeles, că doar nu mă apucam să-i spun în rusă. Imediat după aceea vine un coleg, Andrei, şi schimbăm câteva cuvinte. La care doamna de lângă mine: de ce nu mi-aţi spus că vorbiţi în limba română? M-am uitat la ea cu o sprânceană ridicată, tipic mie când mi se adresează o întrebare pe care nu ştiu unde s-o încadrez. Hmm, cum ar fi fost ca tanti să mă întrebe în engleză şi eu să spun: bueeei, vorbesc limba patriei în care ne aflăm? Mda, am rămas cu figura mea de tută beată şi am schimbat raza vizuală. A început conferinţa.

vineri, 28 septembrie 2012

Cum am rezolvat un mister în propria-mi casă. Reconstituire în imagini!

Ceva dubios se întâmpla la mine pe tarla. Dar, deh, la cât sunt eu de aiurită nu am băgat de seamă încă de la început. Bine, recunosc, mai am o problemă în sensul că de câte ori sesisez ceva în neregulă, încerc să văd dacă nu eu sunt aia de vină, după care trec şi la alte variante. Nu ştiu dacă procedez corect, dar... în fine. Să trec la subiect.
Bre, m-am îndrăgostit de un bureţel de faţă. Da, pot spune că sunt, oficial, buretofilă. L-am primit cadou la un gel d-ăla de te speli pe faţă şi de atunci suntem de nedespărţit, suflete pereche. E alb, moale, curăţă bine, un vis. Anşeea, dar, de la un timp, ceva se întâmpla. Vine coana Lillee de la serviciu, intră în baie, ia bureţelul în ideea de a-şi freca făţăul. Din greşeală, arunc un ochi la el: uaaaaaaaaaat dăăă?! Moaa, dar jeg am pe faţă, zău aşa. Dar io nu l-am spălat după ce l-am folosit de dimineaţă? Dar chiar aşaaa? Mă simţeam cel mai jegos om de pe planetă, cu ciuperci pe faţă, aripi de liliac, codiţe de libelulă şi multe scame, aaa, şi coji de seminţe. Daa, tenul meu era o adevărată gazdă pentru toate târâtoarele, un hotel all inclusive, cu spa, piscină şi smochine negre. Bureţelul ăla de făţău era plin de scame, negreală şi toate cele. Nu l-am folosit în seara aia, l-am băgat la înmuiat. Uokei, a doua seară la fel, a treia... Deja, gata, sărisem peste partea de a mă învinui pe mine. Era timpul pentru a doua etapă: al meu partener. Cu o sprânceană-n cer şi una în pământ, îl priveam suspect. La rândul lui, se uita mine: ce e? Ceva de genul: nu trage, domn Semaca, sunt eu, Lăscărică!  Hmm, nu-i nimic, îmi spuneam eu. Las' că intri matale la ciuruială! Vine şi timpul când voi da replica: Un fleac, l-am ciuruit!

joi, 13 septembrie 2012

Lillee, la Ziua Marinei: ori la bal, ori la spital!

Derulăm şirul evenimentelor.
A fost ziua Marinei, sărbătorită cu surle şi trâmbiţe pe meleaguri constănţene, păi cum altfel. Cum mi-s taman din oraşul de faţă şi, vaai, lucrez şi în presă, seara de dinaintea marelui eveniment a fost una agitată. Stăteam şi-mi făceam cruce cu limba-n gură să nu care cumva să fiu eu norocoasa ce trebuie să-şi facă apariţia la locul cu pricina. Nu de alta, dar am aşa o baftă la treburile astea de zici că întreaga planetă conspiră împotriva mea. "Dăăă, Doaamne, să nu fiu fericita câştigătoare a lozului, dăăă, Doooamne, cutare - cutare" - îşi zicea coana Lillee.
Dimineaţă, ţrrr, ţrrr, telefonul îmi zbârnâia de mama focului. Rezultatul? MĂ DUC LA ZIUA MARINEI. Iubesc viaţa, dar văd că şi ea ce mă iubeşteee.


luni, 6 august 2012

Cum alegi un câine de talie mică?

Acum câteva luni am zis să adoptăm un câine. Înainte am avut doi, un lup şi un boxer, pe care din păcate... i-am pierdut. Aşa că am zis să adoptăm un maidanez de data aceasta, dar de talie mică.
La adăpostul pentru animale... hărmălaie de ghioarle. Dom'le, nu mă interesează cum arată, de talie mică să fie. Ne-a adus un roşcovan.
- Sigur e de talie mică?... - ne asigurăm noi
- Da, e de talie mică, ce naiba...
Ok. Numai că n-a fost să fie. Creştea roşcovanul de nu se mai oprea. Băi, poate creşte repede în primele luni şi rămâne aşa. Aham, şi crocodilul croşeta sifon într-un bec. Nu frate, ăsta e pus pe fapte "mari". Fie, ne-am împăcat şi cu ideea asta. Acum... nah, să fiu şi eu de treabă cu bietul câine.
Iese coana Lillee, aranjată, boită, şlefuită, ( trebuia să plec nu ştiu pe unde ) şi începe: hai, cuţu-cuţu... căţel drăgălaş, vino la mine. Ghioarla, hop, ciuleşte urechile, sare pe madam boita şi hârşşş, ia o gură din pantalonii din dotare. Wtf? Ce s-a întâmplat? Ehh... nimic, doar o bucată lipsă din nădragi. Nu te enerva, madam, lasă, du-te de te schimbă... asta e, se mai întâmplă. E şi el mic.
A doua oară, aceeaşi madam iese în curte, pregătită de nişte ture cu bicicleta. Hii, uite căţeluşul. Hai, căţeluş drăgălaş, hai să te mângâi. Toate bune şi frumoase, se întoarce Lillee cu spatele şi dă să plece. Hârşş, pac una bucată lipsă din iţarii sport. La spate. Băi, să-mi bag picioarele. Câinele ăsta are probleme. Da' ia mai du-te tu în...
De atunci mă feresc de el. De câte ori vreau să ies în curte, stau un pic la geam, testez terenul, şi ies în viteză. Nu mă opresc până nu ies din curte. Nu mă uit înapoi, nu în stânga, nu în dreapta. Doar în faţă. Run, Lillee, run! E singura scăpare. Când mă văd ieşită din curte, pot răsufla uşurată. Mai nasol când vreau să intru, dar asta e altă poveste.

Cum alegi un câine de talie mică?

Acum câteva luni am zis să adoptăm un câine. Înainte am avut doi, un lup şi un boxer, pe care din păcate... i-am pierdut. Aşa că am zis să adoptăm un maidanez de data aceasta, dar de talie mică.
La adăpostul pentru animale... hărmălaie de ghioarle. Dom'le, nu mă interesează cum arată, de talie mică să fie. Ne-a adus un roşcovan.
- Sigur e de talie mică?... - ne asigurăm noi
- Da, e de talie mică, ce naiba...
Ok. Numai că n-a fost să fie. Creştea roşcovanul de nu se mai oprea. Băi, poate creşte repede în primele luni şi rămâne aşa. Aham, şi crocodilul croşeta sifon într-un bec. Nu frate, ăsta e pus pe fapte "mari". Fie, ne-am împăcat şi cu ideea asta. Acum... nah, să fiu şi eu de treabă cu bietul câine.
Iese coana Lillee, aranjată, boită, şlefuită, ( trebuia să plec nu ştiu pe unde ) şi începe: hai, cuţu-cuţu... căţel drăgălaş, vino la mine. Ghioarla, hop, ciuleşte urechile, sare pe madam boita şi hârşşş, ia o gură din pantalonii din dotare. Wtf? Ce s-a întâmplat? Ehh... nimic, doar o bucată lipsă din nădragi. Nu te enerva, madam, lasă, du-te de te schimbă... asta e, se mai întâmplă. E şi el mic.
A doua oară, aceeaşi madam iese în curte, pregătită de nişte ture cu bicicleta. Hii, uite căţeluşul. Hai, căţeluş drăgălaş, hai să te mângâi. Toate bune şi frumoase, se întoarce Lillee cu spatele şi dă să plece. Hârşş, pac una bucată lipsă din iţarii sport. La spate. Băi, să-mi bag picioarele. Câinele ăsta are probleme. Da' ia mai du-te tu în...
De atunci mă feresc de el. De câte ori vreau să ies în curte, stau un pic la geam, testez terenul, şi ies în viteză. Nu mă opresc până nu ies din curte. Nu mă uit înapoi, nu în stânga, nu în dreapta. Doar în faţă. Run, Lillee, run! E singura scăpare. Când mă văd ieşită din curte, pot răsufla uşurată. Mai nasol când vreau să intru, dar asta e altă poveste.

Cum alegi un câine de talie mică?

Acum câteva luni am zis să adoptăm un câine. Înainte am avut doi, un lup şi un boxer, pe care din păcate... i-am pierdut. Aşa că am zis să adoptăm un maidanez de data aceasta, dar de talie mică.
La adăpostul pentru animale... hărmălaie de ghioarle. Dom'le, nu mă interesează cum arată, de talie mică să fie. Ne-a adus un roşcovan.
- Sigur e de talie mică?... - ne asigurăm noi
- Da, e de talie mică, ce naiba...
Ok. Numai că n-a fost să fie. Creştea roşcovanul de nu se mai oprea. Băi, poate creşte repede în primele luni şi rămâne aşa. Aham, şi crocodilul croşeta sifon într-un bec. Nu frate, ăsta e pus pe fapte "mari". Fie, ne-am împăcat şi cu ideea asta. Acum... nah, să fiu şi eu de treabă cu bietul câine.
Iese coana Lillee, aranjată, boită, şlefuită, ( trebuia să plec nu ştiu pe unde ) şi începe: hai, cuţu-cuţu... căţel drăgălaş, vino la mine. Ghioarla, hop, ciuleşte urechile, sare pe madam boita şi hârşşş, ia o gură din pantalonii din dotare. Wtf? Ce s-a întâmplat? Ehh... nimic, doar o bucată lipsă din nădragi. Nu te enerva, madam, lasă, du-te de te schimbă... asta e, se mai întâmplă. E şi el mic.
A doua oară, aceeaşi madam iese în curte, pregătită de nişte ture cu bicicleta. Hii, uite căţeluşul. Hai, căţeluş drăgălaş, hai să te mângâi. Toate bune şi frumoase, se întoarce Lillee cu spatele şi dă să plece. Hârşş, pac una bucată lipsă din iţarii sport. La spate. Băi, să-mi bag picioarele. Câinele ăsta are probleme. Da' ia mai du-te tu în...
De atunci mă feresc de el. De câte ori vreau să ies în curte, stau un pic la geam, testez terenul, şi ies în viteză. Nu mă opresc până nu ies din curte. Nu mă uit înapoi, nu în stânga, nu în dreapta. Doar în faţă. Run, Lillee, run! E singura scăpare. Când mă văd ieşită din curte, pot răsufla uşurată. Mai nasol când vreau să intru, dar asta e altă poveste.

vineri, 27 iulie 2012

Batman reloaded: cum te îngrozeşte un călugăr!

Vineri a fost sărbătoare mare, credincioşii s-au înghesuit la Catedrala din Constanţa, alea-alea, cutare-cutare. Mboon, coana Lillee, în mijlocul evenimentelor, of course. Cu desaga în spinare, m-am trezit printre sute de oameni. Or fi fost mai mulţi, mai puţini, habar n-am, mereu am stat prost la capitolul ăsta. Şi cum spuneam, jap-jap, tros-plosc, la datorie. Cu mine era o colegă, nu-i dau numele că nu i-am cerut acordul şi mi-e că mă lasă fără ciuf.
Am vorbit eu cu oamenii, ce fac, cum se simt, toate bune şi frumoase. Însă vroiam să iau o declaraţie şi de la o faţă bisericească. Anşeaa, în jurul nostru, puhoi de călugări. Mă duc la primul, nţ, nu vrea să vorbească întrucât nu e din Constanţa. Pana mea, nu am cerut buletinul nimănui, nu fac angajări, vreau doar o declaraţie. Nţ, nu e din Constanţa. Ok, fiecare cu ale lui, încep să caut din priviri un alt nene îmbrăcat în negru. Peste drum de marea adunare, un nene, care se încadra criteriilor mele de selectare, stătea rezemat de un stâlp, cu o cruce de lemn cât el de mare. Mă uit, îl scanez, cam dubios dar fie, haida la el. Colega mea mă opreşte: băi, nu pare prea ok omul. Mai bine îl lăsăm în pace, îmi zice ea.
Eu, ha, păi da' cum! Nici gând, mergem la el. Nici nu mă gândesc. Dacă observăm că nu e treaba bună cu el, plecăm, ce poa' să ne facă? Şi-am mers.

joi, 19 iulie 2012

Mangalia m-a trezit la realitate: nu vreau să mă fac primar! :))

Astăzi mi-am dat seama de un lucru: nu vreau să mă fac primar. Ne, ne, ne. Niciodată nu voi aspira la funcţia asta. Îhâm, puteţi voi să vă rugaţi de mine, puteţi să-mi aduceţi ofrande, fete virgine (da, da, poate doar în poze, sau nou născute), capre opărite, porci epilaţi, degeaba. Nu vreau, neam. Sunt foarte hotărâtă, am zis. Până astăzi aveam, aşa, o idee extrem de puerilă. Moanta mia, ce marfă e să fii primar, deh, ca tot românu', mai iei o decizie, mai aprobi un proiect, te mai zbânţui prin Mamaia (strict la oraşul meu mă refer), mai dai o subvenţie, mai faci un miting, porţi o beretă roşie şi chestii d'astea. Însă, acum am o cu totul altă perspectivă. Am fost la Mangalia, unde noul primar a ţinut o şedinţă cu preşedinţii asociaţiilor de locatari în ideea de a rezolva problema cu furnizarea apei calde şi a căldurii, coşmarul mangalioţilor, de altfel. Anşea, pe lângă faptul că preşedinţii asociaţiilor de locatari erau doar o mică parte din mulţimea prezentă, restul fiind din popor, veniţi cu mic, cu mare, că deh, să-l vază pe domn premar de la Premerie, tema principală a fost de multe ori uitată, fiecare începând să zbiere ce-l tăia capul. Moa, minunat. În faţa mea era un puşti de vreo 6 ani. Dacă n-a stat copchilu' ăla cu cracii pe spătarul de la scaun şi cu fundul pe jos, de nu-mi venea a crede. Başca, la un moment dat, mă simt pipăită pe picioare. Când mă uit, tot puştiul împieliţat, băgat pe sub scaune, îşi găsise de joacă cu şireturile mele. Acum, nah, cum să reacţionez, io nu am decât pisici. Instinctul meu a fost să-i spun zât, dar, nţ, nu mergea. Am hotărât să-mi strâng picioarele cât am putut de mult, făcându-l pe puşti să se aleagă cu febră musculară la mâini pentru că, da, el se întindea să mă apuce de javrele alea de şireturi şi la mama dracului. Hai, copchile, că doar nu oi vrea să-mi pun picioarele după gât!

sâmbătă, 7 iulie 2012

Cădură mare, monşer! Pe litoral, caterincă maximă

Vară, cald, muncă şi iar cald, cald!!! Ce poate fi mai minunat? Eh, dar cum trebuie să trecem şi peste asta, mulţi ar zice că mă smiorcăi degeaba întrucât locuiesc la mare şi, nah, aici e vremea ceva mai acceptabilă. O fi, nu contest, dar tot mă plâng, na, ce puteţi să-mi faceţi?
Ok, şi cum meseria mea este inedită în fiecare zi, pot spune că în ultima vreme am găsit o reală sursă de amuzament. Pe plajă! Daa, oamenii sunt atât de dezinvolţi când sunt în concediu de nici nu-ţi poţi imagina. Reportajele pe plajă sunt obositoare, te bate soarele în cap de-ţi face creierii omletă, însă totul trece când dai peste o sursă de fun, care, din omletă, îşi face creierul ou ochi.
Super tari sunt fazele când vezi tolănite, în toată spledorea lor, cu şalvarii fâlfâind în briza mării, cocoane de peste 70 de ani, la orele amiezii, pe plajă. Iar la întrebări generice precum "nu vă este teamă să staţi pe plajă la ora asta", tanti îţi răspunde nonşalant: "nee, sunt trecută prin viaţă, sunt bătută, am lucrat la grădină, de cine să-mi fie frică?"

duminică, 10 iunie 2012

Cum a devenit Eva isterică şi ce influenţă a avut fructul oprit

Tuamne, Tuaaaaaaamne, sunt atât de mândră şi de fericită şi... şi, că nu-mi mai găsesc vorbele, zău aşa. Nu că aş fi eu o super credincioasă sau alte alea însă mă mai rod, aşa, din când în când, nişte chestii. De pildă aia cu mărul luat de Eva, care, după ce a muşcat din el, şi-a dat seama că umblă dezbrăcată. Da, da, poof, hiii, anaa, eu sunt goală! Fuck, fuck, iti ya yo!
Eva: hrşşt,  hmm, foarte bun mărul ăsta, o fi bot de iepure? Da, o aromă foarte parfumată. Hmm, dar parcă simt curent ceva mai jos, pe la şale. Brr, dar e frig de-a dreptul. Ce pana mea o fi? Ia să mă uit. Dar ce... ? Dar... Băi, să nu-mi spui că eu umblu în maimuţa goală. Dar vai, dar oau, dar cum, o frunză? Aaaaaaaa!!!
Si a facut criză de nervi.
Doamne-Doamne a rezistat cât a rezistat, şi-a pus dopuri în urechi, a băut ceaiuri calmante, a dat sonorul la televizor mai tare, până când nu a mai putut şi a zbierat: ia cară-te, isterico, de aici, că nu te mai suport. Urli cât e ziua de lungă, bucură-te că n-ai celulită. Bucură-te de ce ţi-a dat Dumnezeu. Dar tu nu, batman, batman. Urli că ţi-ai văzut toate alea. Hai, câş! Şi ia-l şi pe lachele ăla de Adam, că nu poate să te controleze.
Şi uitaţi aşa, dragii mei, cei doi au plecat ruşinaţi din grădina mirifică. Eva cu gândul că a umblat dezbrăcată în tot acest timp şi Adam că a stat cu ea cât timp a fost dezbrăcată... şi doar a stat, dacă înţelegeţi unde bat.
Ok, însă mă întreb de unde atâtea puteri pe mărul ăla. Sau era un măr? Dar de unde atâta ispită. Ehehe, uitaţi că cineva a desluşit misterul. Mircea mi-a trimis un email care spune aşa: "Fructul numit "Pipian Caguama" din Chiquimulilla, aflată în partea de sud a Guatemalei, ar putea fi de fapt "fructul oprit" biblic, la care Eva nu a rezistat şi a căzut în păcat. Deci mărul este "nevinovat" ??!!!!!!
Aha. Ştiam eu! Acum să vă arăt poza cu fructul oprit

marți, 5 iunie 2012

Lillee, transformată în animal de companie, la inaugurarea pasarelei din Mamaia

Nebunia curului pansat la Constanţa. După cum bine ştiţi, s-a inaugurat pasarela din staţiunea Mamaia, plimbări cu vaporaşul, moca, timp de o săptămână, chestiuţe-vrăbiuţe. În fine, mă duc şi eu în interes de serviciu.
Ajunge Lillee la locul cu pricina când, brusc, mi se crapă retina. Puhooooi de lume, parcă era apocalipsa. Wtf? Nici la revoluţie nu era atâta lume, ce mama lu' ăl necurat?
Pff, trag aer în piept şi înaintez pe pasarelă. Asta e, când trebuie, trebuie. O bună bucată de timp totul a fost bine, cam până la jumate, aşa. Acolo... zid de babalâci. Uaaa, dezmăţ, urlete, strigăte, nebuneli. Mă opresc. Zic, băi, vor înţelege de vorbă bună, trebuie să îi iau cu binişorul: sunt de la presă, trebuie să ajung în faţă.

duminică, 20 mai 2012

Cum să fii o blondă veritabilă, din cap şi până în vârful reportofonului

Lillee loveşte din nou. Nici nu se putea altfel, că doar, deh, ar însemna că-s pe ducă. Să vă povestesc.
Plec la o conferinţă. Pe drum îmi dau seama că nu mai am baterii la reportofon, motiv pentru care mă opresc la magazinul de lângă redacţie. Îmi rezolv problema bateriilor şi îmi văd de drum.  Ajung la locul cu pricina şi îmi aşez reportofonul în faţa celui de vorbea despre una-alta.  Cutare, cutare, da, da, da, aşa şi pe dincolo..., se termină conferinţa. Mă ridic, îmi iau reportofonul şi dau să opresc înregistrarea. Wtf? Bateriile aproape goale. Bă, ia mai dă-o încolo de treabă. Cum, pana mea, e posibil având în vedere că ar fi trebuit să mă ţină cam două săptămâni? Îl bag în geantă şi plec. Pe drum mă chinuia gândul că am luat ţeapă. De fel, sunt omul care nu face mare caz dintr-o asemenea chestie. Asta e şi gata, Băi, dar de data asta parcă îmi dansa un drăcuşor în creier: "Eşti o fraieră! Aşa faci mereu şi te laşi păcălită. Ar trebui să iei atitudine. Du-te la magazin, duuuuu-teeeeeeeee la magazin". Degeaba scuturam eu din cap, parcă eram posedată şi nu altceva.
Ajung în faţa magazinului şi intru pornită. Mă trezesc în faţa vânzătoarei şi mă blochez. Aş fi vrut să plec dar nu mai era cale de întoarcere. Aşadar, pe cai, Lilloaico!
- Nu vă supăraţi, am cumpărat acum o oră nişte baterii de la dumneavoastră...
- Da, ştiu. S-a întâmplat ceva?
- Păi s-a întâmplat că-s goale, spun eu.

vineri, 11 mai 2012

Motan cu mutră de măgăruş

Am un nou pisoi întrucât Capone, vechiul pisoi, a plecat şucărit şi nu s-a mai întors. Urât din partea lui...
Anşea, şi cum spuneam: îl am pe nesimţitul ăsta mic. O lighioană şi nu altceva. V-am bătut la cap să mă ajutaţi să-i pun un nume. Am primit multe idei interesante dar pentru că motănelul are faţă de... măgăruş?!, am decis să-i spun Mişu. Scurt şi concis: Mişu. Soarta, ce să-i faci.

Păi ce pana mea să-i fac dacă are faţă de măgar? Mda, şi cum este imposibil să am parte de un mieunător normal, ăsta se încadrează perfect în categoria de zurbagii. Cea mai tare fază e cum miaună: I U. Atât. I...U. Şi stă. Ce-o aştepta, numai el ştie. Pe de altă parte, am impresia că e masochist. Vrea cafteală, o cere cu poftă. De câteva luni de când îl am, am schimbat inşpe mii de bureţi de vase şi lavete de bucătărie. Are o poftă nebună să spele parchetul cu acele ustensile după care le roade. Şi lanţul evenimentelot poate continua: doarme în maşina de spălat, cară pe scări ditai pâinea, care e mai mare decât el, mă muşcă de nas (e prea mare, ştiu), şi roade tot ce prinde, inclusiv papucii. Mai nou, am zis să-l las în curte. Singur nu stă, e fricos dar se suie pe foişor şi se face arici: pooof. Mda, cam ăsta e Mişu nesimţitu'. Are patru luni şi jumătate şi îmi toacă nervii. I...U!

Ziceţi voi, nu are faţă de măgăruş? Dacă stau şi mă gândesc mai bine, parcă aduce şi cu un raton. Nu?

joi, 10 mai 2012

Ca-n filmele cu proşti: cum e să-ţi moară Matizul exact în locul unde băieţaşii fac liniuţe?

Hehe, ca-n filmele cu proşti, zău aşa. Dar să mă explic.
Una bucată Lillee trebuie să plece mintenaş la Bucureşti, sau Baloteşti, în cazul de faţă. Toate bune şi frumoase, alea - alea, dar când se făcu vineri, pooof se buleşte maşina din dotare. 'Menzăi şi alte cele, una-alta... ce mama lu' ăl necurat mă fac? Cristi,  ăl de mă suportă zi de zi, se scărpina după ureche. Văzând cum curg transpiraţiile pe noi, tatăl meu luă atitidine: mă, copii, mă, vă dau eu maşina mea, fiţi pe pace.
Iuhuu, şi-am mers. Veritabilul bolid... o splendoare de matiz. Da' nu-i bai. Mergem ce mergem, era vreo 10 noaptea, când pe autostradă se aude un boom. WTF? Nee, nu are ce să fie. Mai mergem noi un pic şi se aprinde becul la baterie. Mda, se rupsese cureaua la alternator, asta însemnând că nu mai aveam lumini decât cât ţinea bateria. Fuck şi iar fuck. Eram abia la km 70. Sunăm la marele artist ( fratele meu cel mare ): help! Cică vine să ne lumineze calea, adică să meargă el în faţă dar asta însemna peste o oră de aşteptat în beznă, pe autostradă. Panică, 'menzăi şi sfinţi. Bine, nu ma pun atacurile de panică de genul: aaaaaaaa, o să murim. Hehe, omul la disperare zice multe.

marți, 7 februarie 2012

Vă invit să-mi cunoaşteţi noua jucărie

Capone a fost şi va rămâne sufletul meu. Un pisoi ca el nu voi mai găsi, de acest lucru sunt absolut sigură. Cu toate că a plecat de mai bine de două luni, tot am speranţa că poate se va întoarce. Mă ajută gândul ăsta.
Dar cum sunt cea mai mare fană declarată a pisoilor, nu am rezistat fără pufoşenii prin casă. Am căutat, am cutreierat internetul, pet shop-urile, până când am găsit un sufleţel mic şi amărât. Nu e rasă pură, e corcit, dar zău dacă îmi pasă.
Aşa, câteva cuvinte despre noul motan din ogradă: are o lună, e pufos, flocos, nebun şi guraliv. Abia se ţine pe picioare de mic ce e, dar se joacă cu ditai rola de scotch. E jucăria lui preferată. Dacă o pierde, scoală casa in picioare.
În timp ce vă uitaţi la poze, poate mă ajutaţi să-i pun un nume. Mulţam.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Destinaţie greşită

În ultimul timp am început să mai folosesc şi mijloacele de transport în comun. Ok, în timp ce mă îndreptam spre redacţie, mintea îmi zbura la o groază de lucruri. Trebuie să fac şi aia, şi aia... Cobor. În momentul când am dat nas în nas cu aerul rece, parcă m-am trezit din visare. Am stat ţintuită în loc, cuprinzând tot peisajul dintr-o privire. WTF?  Am mâncat de pe jos şi am leşinat? Încă dorm? Moaaa, dar ce modificări au făcut edilii Constanţei peste noapte, parcă ultima oară nu arăta aşa zona asta. Când gerul mi-a tras vreo două peste faţă, mi-am revenit complet. Nu sunt unde ar fi trebuit.  Coborâsem mai târziu decât trebuia şi ajunsesem la cucuiata din deal. Să-mi trag una. Dă-i şi caută un microbuz pentru a mă întoarce. Stau, aştept, frig de îmi îngheţaseră lentilele ochelarilor. A venit un microbuz. Urc. Înăuntru, o colegă de serviciu:


duminică, 29 ianuarie 2012

Cum se împacă zăpada cu minţile blonde încălţate în şoricari?

În iarna asta, am zis să-mi iau şi io şoricari d-ăia de-i pui în picioare şi zici că eşti feşăn. UGG-uri le mai zice. Am zis că-s comozi şi nah. Frate-miu ăl mic a şi sărit cu un cadou pentru a-mi închide ciocul. Uokei, comozi, călduroşi, da' chiar că şoricari, să-mi trag una.
Şi a nins. Mda, yupiii-yeeei şi-o înjurătură. Pleacă, Liloaico, la serviciu. Ce-şi zice ea, luminăţia dăştăptăciunii întruchipate? Bă, şoricarii nu alunecă, p-ăştia îi iau.
Şi i-am luat. După câteva ture prin oraş, am constatat că eram cu labele numai prin bălţi. Atât de kamikaze sunt. Pentru a evita porţiunile de zăpadă, preferasem să fiu submarin. În momentul în care am simţit că de fapt şoricarii deveneau din ce în ce mai grei, am zis că nu-i treabă. Pe lângă fleoşc, fleoşc, eram şi îngheţată bocnă. Unde mai pui că mi-era să nu fac dracu' rechini prin bocanci sau alte lighioane subacvatice.
Faza tare era că începusem să mă simt melc, în pana mea. În redacţie, îţi puteai da seama pe unde a trecut coana Lillee, după dârele de apă. Să mor dacă exagerez cu ceva.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Cum să ieşi din curte teafăr şi curat

Mă, nu-mi înţeleg animalul ală de zburdă prin curte care se mai numeşte şi câine, Ghiorliţ, cum îl alint eu, cu toate că îl cheamă Milo. Se bucură când mă vede, nimic rău în asta. Dar de ce satană trebuie să sară pe mine? Adică, mna, şi eu mă bucur când îl văd, dar asta nu înseamnă că trebuie să sar pe el. Cum ar fi să fac un triplu salt şi apoi să mă vedeţi în cârca câinelui? Anşeaaa, dă bucurie. Sau cum ar fi să mă apuc să fac alpinism pe oamenii de pe stradă. Tot de bucurie, normal.
Ok, continuând cu nedumerirea mea, ajung la faptul că drumul de la uşa casei şi până la ieşirea din curte este ca un teren minat. Nu pot merge liniştită, trebuie să am grijă ca nesimţitul de Ghioliţ să nu mă umple de noroi şi ce naiba mai are pe labe. Nu vreau să mă gândesc, credeţi-mă. Aţi putea spune: leagă-l. Am facut-o deja. Dar nu merge. Stă supărat, cu capul în pământ şi nu mă bagă în seama. Excroc sentimental, mama lui de african. Sau prost. Din două, una. Poate crede că-l ţine cineva de gât şi d-aia nu se mişcă.

joi, 12 ianuarie 2012

Momentele de blondă autentică au revenit

Momentele de blondă veritabilă mă urmăresc la tot pasul. M-am gândit, la un moment dat, că aş putea înfiinţa un serviciu de genul "combaterea momentelor blondo-autentice", în care să angajez personal & shit pentru a lupta contra acestui fenomen. Ştiţi voi, aparate de măsurat vibraţiile de prin casă, locuri predispuse la manifestări blonde, ritualuri, chestii d-astea. Ei, după ce am stat şi am visat cu ochii deschişi, am luat un ibuprofen. Constatasem că mă durea capul şi eram mahmură. În momentul ăla am privit cu ură dozele de bere din coşul de gunoi. Uitaţi aşa mi se destramă mie speranţele. Sunt un geniu neînţeles, ştiu. Muhahaha.
Mbon, acum să vă explic de ce am gafat-o. Păi uite d-aia. În primul rând trebuie să-mi rog şefa, dacă va citi vreodată acest articol, să nu mă scalpeze.
toateBlogurile.ro