joi, 29 noiembrie 2012

Din categoria epic fail: Lillee loveşte din nou. Atenţie, e molipsitor

hiar dacă scriu mai rar p-acilea, asta nu înseamnă că m-am şi deşteptat şi fac numai lucruri la locul lor. Dacă aş afirma asta, Mişu, motanul meu, şi-ar face operaţie de rasă, prin tunderea blăniţei până la chiele, spunând că el este pisoi d-ăla buhuhuu!
Mbon, trecând în revistă ultimele două chestiuni la care am participat, pot spune ceva sigur: nu mai am scăpare, sunt sortită să am tatuat în frunte "tută". Asta pe lângă vestita lozincă: ce pana mea!
Să trecem la treabă.
1. Mişu al meu nu se simţea bine, nu mai voia să mănânce, alea - cutare. Mă gândesc: la veterinar cu el. Sun medicul veterinar, îi spun că am şi io un pisoi bolnav şi întreb dacă mai găsesc pe cineva, în seara aia, la cabinet. Îmi spune că da, e cineva acolo. Ajung cu Mişulică, îl consultă o tanti... termometru la buci şi toate cele, după care mă întreabă dacă vreau să-l aştept şi pe medicul respectiv. Zic ok, lăsaţi că-l sun acum să văd cât mai întârzie.

joi, 8 noiembrie 2012

Degeaba m-am măritat, n-am "destincţie"

Cred ca am mai aberat p-acilea pe subiectul ăsta, dar tre' să revin. O să fie un amalgam, nu o să înţelegeţi nimic, ca de obicei. Însă, vreau să spun că, acum ceva timp, cineva mi-a spus: Ceee? Tu eşti măritată? Nu se vede!
Băi, şi atunci am intrat în panică. Am început să intru la bănuieli cum că aş avea apucături de canibal. Nu de alta, dar mi-oi fi halit dejtu cu verigheta în somn. Vai de digestia mea!
Voiam io să mă uit, pe şestache, la mână, dar nu puteam, persoana respectivă mă fixa cu privirea. Am schimbat raza vizuală, întrucât mi-era să nu mă învăluie canibalismele şi alte cele. Mă făceam subiectul ştirilor de la ora 5, alea de-mi place mie să le scriu. Ne, nu puteam risca.
Anşea, revenind la măritiş şi tot ce implică. Chiar, ce implică? Frate, să mor dacă ştiu. Nici măcar eu nu mă consider măritată. (mă consider tută, dar nu se pune, da?) Aşadar, ce pretenţii să am de la alţii. Mboon, pe lângă faptul că mai butonez maşina de spălat şi alte chestii minore, nimic nu s-a schimbat. Să mă explic. Discuţie inteligentă între soţ - soţie, da? Da. Îmi zice Cristi într-o seară: Auzi, trebuie neapărat să cumpărăm un anume lucru, să investim în ceva. Hmm, bine. - zic eu. Ce anume? Cică placă video pentru PC. O investiţie de familie, ce pana mea. Utilitate? Păi cum. Jocuri, nenică, jocuri. La care şulfa de Lilloaica zice: io vreau cizme. Şi geacă. Şi ne-am scos cu investiţia de familie. Bine, că după aia a urmat şi o pudră, o cutărică, asta e. Îşi blesteamă ziua când a pomenit de placa video. Muierea, tot muiere. Soarta!

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Din ciclul: cum mi-am scrijelit "chielea"

După cum bine mă ştiţi, (sau poate că nu), mi-am revenit repede din starea de letargie ce mă cuprinsese. Nesimţită şi viaţa asta, nu? Cum te doboară ea câteodată. Şulfă, ce să zic. Dar e bine că a i-am tras-o! Muahahaha! - râsul malefic, păi cum altfel.

Bun, să revenim.  Acum două săptămâni, am fost iar pe la Bucureşti, la frate-miu, marele artist. Eh, şi de câte ori merg p-acolo mă gândesc să-mi tuflesc un tatuaj. Da, îmi doream de mult. Numai că de fiecare dată intervenea câte ceva şi o lăsam baltă. Ooook, mi-era frică de durere. RECUNOSC! Însă, acu' două săptămâni mi-am zis: băi, io chiar vreau tatuaj! "Fă-ţi" - se auzi o voce din stânga mea. Hmm, primesc deja încurajări. Ajung la frate-miu şi îi spun şi lui. El: super, dacă vrei, te duc eu la cineva. Ok. M-am trezit cu programare făcută, tot. Pfoaa, leoaica din mine se ţinea tare. Da' cum, mie nu mi-e frică, io sunt mai tare ca sabia lui Zorro. Fraţilor, din momentul în care m-am suit în maşină să mă îndrept către cabinet, mă simţean ca şi cum mă duc spre plutonul de execuţie. Întreaga viaţa mi se derula prin faţa ochilor, îmi venea să-mi îmbrăţişez familia, cântam "Trec batalioane române...", chestii d-astea. Am bâţâit din picioare, mi-am frecat pantalonii, am ajuns. Ne uităm la ceas, prea devreme. Hai în Cişmigiu. Pfooaaa, păi Cişmigiu îmi trebuie mie când sunt precum o lamă de Orbit mestecată? Aşşşş!
În Cişmigiu,... filme horror. Bre, mii de păsări zburau p-acolo şi se căcau pe ce prindeau. Parcă eram în filmul ăla "Păsările", sau aşa ceva. Am încercat să ne perindăm p-acolo, nici o şansă să ieşi curat. Te trezeai bombardat cu hăndel de nu-ţi venea a crede. Am plecat. Asta-mi mai lipsea, să mă duc la cabinet cu haine accesorizate cu găinaţ. În maşină, aceeaşi poveste: bâţâit din picioare, alea, cutare.
Am ajuns. Intrăm. Aveam galerie de susţinere, aici nu pot să mă plâng. Era Cristi (soţul meu), frate-miu şi cumnata mea.  Nenea tatuatorul, Pierre Hilal, foarte de treabă, caterincă. Îi spun ce vreau, la care el se uită la mine, ridică o sprânceană şi-mi spune: eşti dilie. (Haha, ceva nou? Neeaa.) Mda. nu era bun locul şi nici modelul. Trebuia alocat un spaţiu mult mai mare pentru ceea ce vroiam eu. Dar nu vă spun despre ce era vorba, rămâne mister.:D


toateBlogurile.ro