joi, 29 septembrie 2011

Gugăl, gugălaşul meu

Specia umană este formată din acele animale sociale, după cum spunea Aristotel, care au activităţi în comun. Cică un om nu ar putea trăi izolat. El trebuie să socializeze, să-şi hrănească mintea, să se îndoape cu informaţii, nu neapărat constructive în situaţia actuală.
Activităţile au fost împărţite pe domenii taman pentru a simplifica situaţia.
Te doare căpăţâna, te duci la medic. Te doare sufletul, te duci la psiholog. Te doare conştiinţa, te duci la preot. Te dor buzunarele, te duci la bancă. Și tot aşa. Pentru că, da, la noi doar durerea merită tratată. În rest... vax albina.
Domeniile au fost create, oamenii au devenit competitivi. Fiecare îşi doreşte să exceleze în activitatea sa. Sau cel puţin aşa ar trebui, zic eu în naivitatea-mi oxigenată. Dar toate până la un punct. Punctul acesta: .
Putem şterge cu buretele tot ce am scris eu mai sus. Acum avem un fel de toate în unu, un fel de mama omida, un fel de fuck me, I'm rich.

marți, 27 septembrie 2011

Momente de glorie

Soacra mea a trecut printr-o perioadă tare neprielnică. I s-a stricat telefonul mobil. A suferit mult, îi plăcea telefonul ei. Dar a trecut peste şi a făcut rost de un altul.
I-am schimbat cartela, i-am transferat numerele din agendă şi gata, toată lumea-i mulţumită.
Astăzi s-a dus la serviciu. Eh, taman când avea întâlnire cu un client, taman când în birou era liniştea cea mai mare, taman atunci începe să se agite noul telefon, să scoată nişte vibraţii şi apoi asta:
- Haaaaaaaai să te chiş în freză, ai primit un mesaj.

luni, 26 septembrie 2011

Fericirea vine din lucruri mărunte sau... închipuite?

Lucrurile au luat o aşa întorsătură încât nici să bolesc nu mai pot. Pe bune. Cum mă vede cineva cu o moacă mai plouată mă şi ia la rost:
- Ce ai, ţi-e rău?
- Nu.
- Adică? Ce te doare?
- Nu mi-e rău, n-am nici pe dracu' - încerc eu să mă îndepărtez de la subiect.
Şi începe circul. Oamenii îşi trag scaunele mai aproape de mine şi, clip-clip, încep să-şi fluture genele. Suav, extrem de suav. Repede, din ce in ce mai repede.
Mă ia ameţeala, îi ignor, mă întorc cu spatele şi încerc să-mi văd de treburile mele.
Hârşşt, hârşşt, scaunele se mută în sensul acelor de ceasornic, până se stabileşte un nou contact vizual între noi. Clip-clip... clip-clip.
- Whaaaaaaat? V-aţi înscris in clubul rimelaţilor din Constanţa? Vânt puternic, rimelul rezistă?
Clip-clipul se îmbină cu un zâmbet larg, tâmp, aş putea spune.
- Moaaaaai, oi fi gravidoasă. Aaaaww!!!
Sunt gravi... awww. Bueeei, nu-i nimic de genul, staţi calmi. Şu, Şu, la locurile voastre.

vineri, 23 septembrie 2011

Microbiştii şi fanatismul

Mi se pare un lucru foarte normal ca un om să aibă pasiuni sau preferinţe sau... pana mea, chestii d'astea. Şi eu am. Pun pariu că şi voi aveţi. Toată lumea are. Până şi Capone ( cotoiul meu ) se încadrează în categoria asta. Este ceva absolut normal.
Ceea ce nu înţeleg este fanatismul. Nu înţeleg fanatismul la modul general dar aici mă voi concentra pe cel al microbiştilor.
Am un amic/prieten, căruia îi place echipa Dinamo. Ok, mie îmi place rock-ul. Şi ce-i cu asta? Amândurora ne place ceva. Suntem chit.
M-am apucat cândva să-i spun că a pierdut Dinamo. Am simţit cum m-a biciuit din priviri. Fucking shit, ustură. - i-am zis. Cică să-mi retrag cuvintele şi să termin.
De terminat, termin, dar cum să-mi retrag cuvintele? Există vreo teoremă dinamoviană pentru aşa ceva? Cum naiba să fac asta? Dacă îmi amintesc corect, parcă avea şi lacrimi în ochi.
C'moon, acu' eu ce ar trebui să fac în cazul în care cineva îmi spune că Marilyn Manson a avut un concert de cacao? Ar trebui să, bwahahahaha, plâng în hohote? Să-mi tai venele? Să învăţ cum se parchează cu spatele? Să mă arunc într-un morman de hăndel în semn de protest? Da' di ce? Da' unde-i şpârla?
Sau de ce m-aş duce să dorm prin gară doar pentru a-l vedea live pe mr. Manson? Să plătesc nu ştiu cât pe bilet şi ăla să se pişe pe mine la propriu. Iar eu cu gura deschisă: oh, yeaaah, this is the new shit, te adooor. Ohhh, Frankie... şi zbam cu bostanul de pământ.
Da' di ce?

joi, 22 septembrie 2011

Meniu cu suculeţ inclus

Când am scăpat de la serviciu, am zis să mergem în locul ăla unde bagi în tine şi îţi potoleşti chestia aia numită foame.
Ok, am ajuns, i-am spus lui Cristi ce-mi doreşte pipoţica şi... am căzut pe gânduri. Apropo de asta, e cam nasol să cazi pe gânduri, sunt tari, colţuroase şi provoacă dureri. Dar să nu mă îndepărtez de la subiect.
În timp ce eram dusă cu pluta, aud o voce cunoscută mie. Era Cristi.

miercuri, 14 septembrie 2011

Vă invit la curăţenie

Sunt sigură că am cei mai tari cititori. Şi nu spun asta doar pentru a vă peria. Nup, nu-mi stă în caracter. În fond ce rost ar avea?
Pe lângă acest aspect, sunt sigură că sunteţi obsedaţi de curăţenie. Am o presimţire. Am dreptate? Cât de importantă este curăţenia pentru voi? Vă ocupă tot timpul sau nu?
Ar fi prea dificil să ne lungim în argumente, prea inutil şi neinteresant. Eu zic s-o scurtăm la modul cel mai lejer. Dar cum?

Pun paı̸̸̸̸̸̸̸̸̸̸̸̸̸̸̸̸̸̸riu că vei  încerca să ştergi ecranul!

Ai făcut asta? Ai avut măcar un instinct? Atunci e clar. Muhahaha. Caz închis. Pam Pam!

marți, 13 septembrie 2011

În traducere liberă

Mă amuză la maxim traducerea unor anumite expresii întâlnite în filme. Pe voi nu?
De exemplu: fuck you. Şi apare traducerea: du-te dracului. Sau: it's raining cats and dogs, traducerea: plouă torenţial. Ahahaha, păi cum să plouă cu câini şi pisici?
Staţi, mai am una: you are the apple of my eyes, traducerea: eşti lumina ochilor mei. Normal, nu putea fi tradus "eşti mărul ochilor mei", nu?
Ok, am înţeles, sunt expresii ce nu pot fi traduse mot-a-mot. Atât lucru ştiu şi eu. Oi fi blondă dar să nu uităm că am şi ceva roşcat p'acolo, da?
Vă propun să facem abstracţie de această chestiune şi să încercăm să folosim expresiile în traducere liberă? Isterie totală.
Să ne imaginăm o conversaţie.

vineri, 9 septembrie 2011

Cât e ceasul? Omfg...

Am ajuns la o concluzie. Când am fost construită ( din piese lego, probabil ), acel cineva mi-a făcut setările anapoda. Ori era beat ori habar n-avea ce face. Mboon, faptul e deja consumat. Psst, nu vă mai uitaţi lung, ce, n-aţi mai văzut setări la piese lego? Da, bine, nici eu. :))
Una din setările despre care v-am amintit mai sus, este partea cu somnul. Seara nu am somn şi dimineaţa abia mă trezesc. Îmi urlă două alarme de telefon şi ceasul deşteptător. În total trei. Ce bună sunt la matematică, dă-mă în spanac.
Şi cu toate astea tot nu mă trezesc. Parcă sunt pe altă lume. Deci toată responsabilitatea cade pe umerii soţului meu. El este singura alarmă ce mă scoate din adânci amorţeli: Lillee, go, go, go.
Până acum a fost bine. Am spus până acum, să vedeţi de ce.
De dimineaţă dormeam atât de bine, pfooai, de ziceai că-s în comă. Şi alarmele nu mai sunau, şi eu dormeam, soţul meu la fel... Părea ireal de bine.
La un moment dat îl simt pe domnul din dotare cum începe să se foiască prin pat. Se ridică, se uită la ceas şi adoarme iar. Peste  ceva timp, acelaşi gest: se uită la ceas şi se pregăteşte să adoarmă, spunând: ce mişto că e weekend.
În momentul acela mi s-a trezit un pitic de pe creier şi mi-a tras una de nu m-am văzut: cum pana mea să fie weekend? Am deschis ochii şi am sărit în picioare: bueeeeei, azi e vineri.
Cristi sare şi el din pat: e vineri, normal, am zis eu altceva? Cât e ceasul?

luni, 5 septembrie 2011

Armă mortală: şantajul

Motanul Capone nu mai are nevoie de introducere. V-am tot povestit despre el. Ba cum a ajuns pe tarlaua mea, ba cât de tare îi place să facă baie, cum se joacă în apă, cum fură tot ce prinde şi îmi aduce mie... Are, mai degrabă, comportamentul unui câine. O fi undercover, naiba ştie.
Eh, acum vin cu o ştire nouă. Mă şantajează. Da, da, aşa cum aţi auzit, mă şantajează.
Vrea să stea pe birou, îi place. Nimic anormal, dar dacă era şi el un pisoi mic acolo, ok, îl lăsam în plata lui. Dar când ditamai lighioana mi se aşază în faţa ochilor, eu ce să mai văd? Că doar nu oi sta la birou pentru a admira pereţii. Poate oi vrea să mă zgâiesc în chestia aia numită monitor, nu?
Ei, şi iete aşa îl dau jos frumuşel. Stă el ce stă, se uită la mine, la birou, şi încearcă iar. De data asta mai uşurel. Pune o lăbuţă, se opreşte, se uită la mine, o pune şi pe cealaltă. Atunci intervin eu: nuuuuuu. Se retrage. Stă puţin, fixându-mă cu privirea, şi apoi, ţup, sare pe pervaz. Îmi mai aruncă o privire ştrengărească şi deschide plasa. Ceva de genul: să ştii că eu sar. Ori mă laşi pe birou ori sar. Alege.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Perversiune (sexuală) infantilă

Există şi asta, am dovezi.  Doar nu mă apuc să dau cu presupusul, ce naiba.
Să vă introduc în temă.
 
Am doi fraţi, v-am mai povestit eu despre asta într-un articol ceva mai vechi.

Suntem clanul celor din 12 în 12. Adică suntem făcuţi din 12 în 12 ani. Cam dubios, nu? Părinţi harnici, ce mai.

Eu sunt cea mijlocie. Calculaţi voi vârstele. Iete că v-am dat şi o problemă de matematică.
Mboon, astăzi îl aducem la interogatoriu pe micul artist. Adică pe ultimul din clanul celor din 12 în 12. Îşi făcuse şi el blog, după care l-a abandonat, apoi iar s-a apucat de treabă, şi tot aşa.
A venit în familia noastră într-un mod cu totul deosebit.
A fost jucăria adolescenţei mele, l-am chinuit, m-a chinuit, suntem chit.
Astăzi mă uitam peste nişte fotografii. Şi ce credeţi că am găsit? O poză cu micul artist, pe când avea vreo 3-4 ani. Şi m-am uitat la poză, şi iar m-am uitat. Băi, dar e ceva ciudat acolo. Ia priviţi cum ţine acel copil jucăria aia.




Minte bolnavă încă din fragedă pruncie.
Micule artist, acum mai ai fantezii cu pui? Huh?
Facem ca la OTV:
1. Da
2. Nu
3. Eu zic ca s-a pişat după canapea.

Asa e şi acolo, la otv,  a treia variantă de răspuns nu are legătură cu subiectul.


toateBlogurile.ro