Ok, am ajuns, i-am spus lui Cristi ce-mi doreşte pipoţica şi... am căzut pe gânduri. Apropo de asta, e cam nasol să cazi pe gânduri, sunt tari, colţuroase şi provoacă dureri. Dar să nu mă îndepărtez de la subiect.
În timp ce eram dusă cu pluta, aud o voce cunoscută mie. Era Cristi.
- Suculeţ vrei?
Whaaaaaat the...? Cred că mă uitam cam chiorâş iar tot ce am reuşit să spun a fost asta:
- Cine-s suculenţi?
Cristi râdea. Doamna de servea acolo preia cuvântul:
- Meniul cu suculeţ este mai avantajos, să ştiţi.
- Suculeţ? - întreb eu - E mai mic? În fine, un sucu...leţ pentru el şi un pahar de iaurt pentru mine.
La care doamna respectivă începe să urle către o colegă:
- Un iaurţeeel, te roooog.
Cristi era pe jos, eu încercam să-mi stăpânesc râsul. Când am ieşit pe terasă am răbufnit. Băi, şi am râs ca o tută preţ de câteva minute bune.
Dar am putut mânca în tihnă? Nee. La un anumit interval de timp se auzea: un suculeţ, te rog. Un iaurţel...
Pişu lumii.
Care e plăcerea să poceşti cuvintele?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Ai o părere?