Cum să fii o blondă veritabilă, din cap şi până în vârful reportofonului

Lillee loveşte din nou. Nici nu se putea altfel, că doar, deh, ar însemna că-s pe ducă. Să vă povestesc.
Plec la o conferinţă. Pe drum îmi dau seama că nu mai am baterii la reportofon, motiv pentru care mă opresc la magazinul de lângă redacţie. Îmi rezolv problema bateriilor şi îmi văd de drum.  Ajung la locul cu pricina şi îmi aşez reportofonul în faţa celui de vorbea despre una-alta.  Cutare, cutare, da, da, da, aşa şi pe dincolo..., se termină conferinţa. Mă ridic, îmi iau reportofonul şi dau să opresc înregistrarea. Wtf? Bateriile aproape goale. Bă, ia mai dă-o încolo de treabă. Cum, pana mea, e posibil având în vedere că ar fi trebuit să mă ţină cam două săptămâni? Îl bag în geantă şi plec. Pe drum mă chinuia gândul că am luat ţeapă. De fel, sunt omul care nu face mare caz dintr-o asemenea chestie. Asta e şi gata, Băi, dar de data asta parcă îmi dansa un drăcuşor în creier: "Eşti o fraieră! Aşa faci mereu şi te laşi păcălită. Ar trebui să iei atitudine. Du-te la magazin, duuuuu-teeeeeeeee la magazin". Degeaba scuturam eu din cap, parcă eram posedată şi nu altceva.
Ajung în faţa magazinului şi intru pornită. Mă trezesc în faţa vânzătoarei şi mă blochez. Aş fi vrut să plec dar nu mai era cale de întoarcere. Aşadar, pe cai, Lilloaico!
- Nu vă supăraţi, am cumpărat acum o oră nişte baterii de la dumneavoastră...
- Da, ştiu. S-a întâmplat ceva?
- Păi s-a întâmplat că-s goale, spun eu.

Vă invit să-mi cunoaşteţi noua jucărie

Capone a fost şi va rămâne sufletul meu. Un pisoi ca el nu voi mai găsi, de acest lucru sunt absolut sigură. Cu toate că a plecat de mai bine de două luni, tot am speranţa că poate se va întoarce. Mă ajută gândul ăsta.
Dar cum sunt cea mai mare fană declarată a pisoilor, nu am rezistat fără pufoşenii prin casă. Am căutat, am cutreierat internetul, pet shop-urile, până când am găsit un sufleţel mic şi amărât. Nu e rasă pură, e corcit, dar zău dacă îmi pasă.
Aşa, câteva cuvinte despre noul motan din ogradă: are o lună, e pufos, flocos, nebun şi guraliv. Abia se ţine pe picioare de mic ce e, dar se joacă cu ditai rola de scotch. E jucăria lui preferată. Dacă o pierde, scoală casa in picioare.
În timp ce vă uitaţi la poze, poate mă ajutaţi să-i pun un nume. Mulţam.

Perversiune (sexuală) infantilă

Există şi asta, am dovezi.  Doar nu mă apuc să dau cu presupusul, ce naiba.
Să vă introduc în temă.
 
Am doi fraţi, v-am mai povestit eu despre asta într-un articol ceva mai vechi.

Suntem clanul celor din 12 în 12. Adică suntem făcuţi din 12 în 12 ani. Cam dubios, nu? Părinţi harnici, ce mai.

Eu sunt cea mijlocie. Calculaţi voi vârstele. Iete că v-am dat şi o problemă de matematică.
Mboon, astăzi îl aducem la interogatoriu pe micul artist. Adică pe ultimul din clanul celor din 12 în 12. Îşi făcuse şi el blog, după care l-a abandonat, apoi iar s-a apucat de treabă, şi tot aşa.
A venit în familia noastră într-un mod cu totul deosebit.
A fost jucăria adolescenţei mele, l-am chinuit, m-a chinuit, suntem chit.
Astăzi mă uitam peste nişte fotografii. Şi ce credeţi că am găsit? O poză cu micul artist, pe când avea vreo 3-4 ani. Şi m-am uitat la poză, şi iar m-am uitat. Băi, dar e ceva ciudat acolo. Ia priviţi cum ţine acel copil jucăria aia.

Minte bolnavă încă din fragedă pruncie.
Micule artist, acum mai ai fantezii cu pui? Huh?
Facem ca la OTV:
1. Da
2. Nu
3. Eu zic ca s-a pişat după canapea.

Asa e şi acolo, la otv,  a treia variantă de răspuns nu are legătură cu subiectul.