Târâşenia de sâmbătă dimineaţa şi cum am fost acuzată că am o altă relaţie amoroasă

Să vedeţi cum mi-am început ziua de sâmbătă. Dar pentru asta, începutul a fost vineri seară. Mboon, am ieşit şi eu ca omul cu nişte prieteni la un pahar de ceva, că, doar deh, dacă am treijde ani, asta nu înseamnă că m-am şi călugărit. Mboon, că a fost un pahar, două sau mai multe, chiar nu contează, cert este că a fost fain. A doua zi, blesteme şi huiduieli la propria-mi persoană: cearrrraa mamii tale de tută, cu cine te-o mai pune la ieşeli când sâmbătă dimineaţă tre' să munceşti. Anşea, după chinuri groaznice de a mă spăla pe mufarină, făcut slalom printre pisoi şi ghiorliţ, ce ţopăiau şi mă trăgeau de halat (complotau la echilibrul meu şi aşa şubred), am reuşit să mă apuc de treabă. Nu trece mult timp şi-mi sună telefonul. Număr ascuns. Nu-i bai, io răspund, poate îmi dă cineva un pont benefic pentru ale mele. Când colo... moucles. Doar: hââârşşş, hââârşşş, un gâjâit de respiraţie d-aia apăsată. Alo, alo, aia mă-sii. Nimic. Asta e, soarta, aerul inspirat şi expirat a vrut să mă salute, cum să-l refuz?
Închid şi îmi văd de ale mele. Iar sună telefonul, cu număr afişat. Răspund şi o duduie veselă mă întreabă ceva în legătură cu o programare la unghii. Stau, mă gândesc niţel şi încremenesc! Băi, să vezi că în adâncul sufletului meu am apucături de piţipoancă irecuperabilă!!! Adică, nah, îmi fac şi eu unghiile, dar mă şoca ideea ca primul lucru pe care îl fac, fiind sub influenţa alcoolului, e să sun să mă programez la unghii cu gel sau zbârcâz d'ăla. Cum stăteam eu cu telefonul la ureche, gura căscată, bălind într-o rână, cu cearcănele până la buric, pisoiul înfipt cu ghearele în ceafa-mi încordată şi câinele lingându-mi papucii, vocea duduii mă trezeşte din nou:
- Aţi sunat să vă faceţi programare pentru azi?
- Nu, am răspuns eu, încercând să-mi scot motanul din ceafă.
- Poate a sunat cineva de pe telefonul dumneavoastră şi s-a programat?

Motan cu mutră de măgăruş

Am un nou pisoi întrucât Capone, vechiul pisoi, a plecat şucărit şi nu s-a mai întors. Urât din partea lui...
Anşea, şi cum spuneam: îl am pe nesimţitul ăsta mic. O lighioană şi nu altceva. V-am bătut la cap să mă ajutaţi să-i pun un nume. Am primit multe idei interesante dar pentru că motănelul are faţă de... măgăruş?!, am decis să-i spun Mişu. Scurt şi concis: Mişu. Soarta, ce să-i faci.

Păi ce pana mea să-i fac dacă are faţă de măgar? Mda, şi cum este imposibil să am parte de un mieunător normal, ăsta se încadrează perfect în categoria de zurbagii. Cea mai tare fază e cum miaună: I U. Atât. I...U. Şi stă. Ce-o aştepta, numai el ştie. Pe de altă parte, am impresia că e masochist. Vrea cafteală, o cere cu poftă. De câteva luni de când îl am, am schimbat inşpe mii de bureţi de vase şi lavete de bucătărie. Are o poftă nebună să spele parchetul cu acele ustensile după care le roade. Şi lanţul evenimentelot poate continua: doarme în maşina de spălat, cară pe scări ditai pâinea, care e mai mare decât el, mă muşcă de nas (e prea mare, ştiu), şi roade tot ce prinde, inclusiv papucii. Mai nou, am zis să-l las în curte. Singur nu stă, e fricos dar se suie pe foişor şi se face arici: pooof. Mda, cam ăsta e Mişu nesimţitu'. Are patru luni şi jumătate şi îmi toacă nervii. I...U!

Ziceţi voi, nu are faţă de măgăruş? Dacă stau şi mă gândesc mai bine, parcă aduce şi cu un raton. Nu?

Armă mortală: şantajul

Motanul Capone nu mai are nevoie de introducere. V-am tot povestit despre el. Ba cum a ajuns pe tarlaua mea, ba cât de tare îi place să facă baie, cum se joacă în apă, cum fură tot ce prinde şi îmi aduce mie... Are, mai degrabă, comportamentul unui câine. O fi undercover, naiba ştie.
Eh, acum vin cu o ştire nouă. Mă şantajează. Da, da, aşa cum aţi auzit, mă şantajează.
Vrea să stea pe birou, îi place. Nimic anormal, dar dacă era şi el un pisoi mic acolo, ok, îl lăsam în plata lui. Dar când ditamai lighioana mi se aşază în faţa ochilor, eu ce să mai văd? Că doar nu oi sta la birou pentru a admira pereţii. Poate oi vrea să mă zgâiesc în chestia aia numită monitor, nu?
Ei, şi iete aşa îl dau jos frumuşel. Stă el ce stă, se uită la mine, la birou, şi încearcă iar. De data asta mai uşurel. Pune o lăbuţă, se opreşte, se uită la mine, o pune şi pe cealaltă. Atunci intervin eu: nuuuuuu. Se retrage. Stă puţin, fixându-mă cu privirea, şi apoi, ţup, sare pe pervaz. Îmi mai aruncă o privire ştrengărească şi deschide plasa. Ceva de genul: să ştii că eu sar. Ori mă laşi pe birou ori sar. Alege.