Să ne înţelegem, am fost provocată să scriu un text, legându-mă de un triunghi amoros. Iată ce a ieşit.
Întrebări, multe întrebări, însă fără răspuns. De ce? De ce trebuie să fie aşa? Ahh, iubirea... ce-i iubirea? O himeră. Oare chiar o simţim sau este doar o iluzie? Întrebări ce-i zdruncinau liniştea şi-i întunecau privirea.
Cu mâinile sub bărbie cădea într-o stare melancolică. De ce? De ce nu poate fi ca la început? Ne schimbăm, totul dispare, focul se stinge şi rămâne doar jarul pâlpâind firav. Dar până când? Ahh ce situaţie... cât o urăsc. Dar ce pot face?
Se dezlipea din strâmtoarea palmelor şi se lăsa pe spate în canapeaua de piele ecologică, pe care o cumpăraseră împreună. Ha - îşi spunea ea - cât ne-am dorit-o, cât am strâns cureaua pentru a ne putea permite un asemenea lux. Cu un surâs în colţul gurii continuă: dar şi când ne-am luat-o... ce saftea i-am făcut. Ce vremuri, ce sentimente, ce... şi pentru ce? Pentru ce? Pentru a deveni doi străini ce împart acelaşi pat. Halal.
Oftă şi se ridică grăbită. Aprinse laptopul. Ca şi când ar fi vrut să înlăture orice sentiment de vinovăţie, afirmă hotărâtă: el mă împinge să fac asta. O viaţă am, nu vreau s-o irosesc pentru amorul artei. Asta e, când nu mai merge... nu mai merge.
Un zgomot o făcu să tresară. Era cheia ce se agita în uşă. A venit acasă... Când naiba s-a făcut ora 16? Trebuie să găsesc o scuză, trebuie să ies din casă, nu pot sta de vorbă cu el. Nu, nu am chef, nu vreau, nu pot.
Se îndreptă către şifonierul din dormitor, îşi trase pe ea primele haine ce-i apărură în faţa ochilor, apucă cheile de pe noptieră, poşeta de pe scaun şi o zbughi către uşa de la intrare.
El o opri.
- Ce faci? Pleci undeva?
- Da... bună, am programare la... trebuie să plec altfel voi întârzia. Ştii că nu-mi place...
- Ştiu. Dar nu ştiu în acelaşi timp. Eşti schimbată. Ce te frământă? Am impresia că mă eviţi. S-a întâmplat ceva?
- Ei, aş, hai termină cu tâmpeniile. Am purtat discuţia asta de nenumărate ori. Ştii foarte bine ce mă frământă, ştii foarte bine, da? Am vorbit, şi? Şi ce am rezolvat? De ce mă chinui? Totul e clar. Am discutat...
- Eşti culmea. Da, am discutat, dar tot nu te înţeleg. Te iubesc. Ţi-am spus-o şi ţi-o spun iar. Ce vrei mai mult de atât?
- Ce vreau? Crezi că arunci aşa o vorbă şi gata, se face primăvară? Vreau să fie cum era. Vreau să te văd cum mă iubeşti.. vreau fapte, nu vorbe. Ştii foarte bine ce vreau.
- Dar pe mine mă întrebi ce vreau? Îmi spui că m-am schimbat. Îmi arunci cu praf în ochi. Îmi pui toată situaţia asta în cârcă. Dar tu? Tu nu te-ai schimbat? Oare nu ne-am schimbat amândoi? Oare nu e firesc până la urmă?
- Aşa... aruncă vina pe mine. Ce uşor e, nu?
- Hm, nu cred că-i doar asta. Nu, mai este şi altceva, sau... poate altcineva?
Cuvintele căzură asupra ei ca o lovitură de pumnal. Simţea cum tot sângele i se urcă în cap, timpanele îi zvâcneau, toate măruntaiele i se rasculau, se pregăteau de atac, de luptă, şi totuşi nu-şi găsea cuvintele. Ceva o ţinea în loc. Să fi fost oare sentimentul vinovăţiei?
- Adică ce vrei să insinuezi? Că te înşel? Daaa, este o strategie excelentă de a abandona subiectul. Ştii ce? Gata. Punct. Uite, nu mai plec. Fac ceva pe ea de programare.
Îşi aruncă poşeta şi fugi spre dormitor. Trânti uşa apoi un zgomot scurt îl făcu să creadă că a încuiat-o.
Iar dorm în sufragerie... fericitul de mine - îşi spuse el oftând.
După-amiaza trecu destul de repede. Ea închisă în dormitor cu gândurile ei, el în sufragerie. Doi străini sub acelaşi acoperiş.
Şi totuşi, exista o a treia persoană? Poate că da. Ea îşi petrecea destul timp cu ochii în monitorul laptopului. Şi ce? Este asta o dovadă? Câte nu poţi face cu un laptop? Întrebări, multe întrebări.
"Aveţi un nou mesaj"
Ea deschise ochii. Se ridică sprinjinindu-se într-o mână: mai are baterie? Apucă laptopul. Mda, se pare că are.
Un nou mesaj " Ce faci scumpo? Astăzi m-am gândit toată ziua la tine, la chipul tău angelic, la surâsul tău... Mi-e dor de tine. Îţi dai seama? Nu ne-am văzut decât în poze şi totuşi mi-e dor. Cât timp avem de când ne cunoaştem... virtual. Cât urăsc cuvântul ăsta. Pare atât de artificial. Să fie două luni? Da, mâine se împlinesc două luni. Vreau să ne vedem. Nu mai pot sta fără tine. Mă crezi? Nu mai suport situaţia asta. Te rog, scumpa mea, te rog. Ne vedem mâine? Ştiu un bar frumos, retras, să fim doar noi doi, singuri. Lounge Cafe. În centru. Îl ştii? Ce zici? Te rog, alină-mi suferinţa cu prezenţa ta. "
Lounge cafe - îşi spuse ea - ce ironie. Lounge Cafe, auzi. Barul în care noi doi, eu şi soţul meu, ne-am cunoscut. Să fie un semn? Să fie şansa unui nou început? Să mă duc? Vreau să-l cunosc, da, vreau. Trebuie să mă duc. O viaţă am. Pare un bărbat minunat, opusul a ce am acasă.
Mesaj trimis " ne vedem acolo, mâine la ora 12"
De cum îi auzi paşii îndreptându-se spre uşa de la intrare, ea îşi dădu seama că a rămas singură. Acum era momentul ei. Toată dimineaţa şi-o petrecu probând haine, încercând diverse coafuri. Ochii îi sclipeau, sufletul îi tresălta, simţea fluturi în stomac. Ahh, scânteia aia, ahh, ce sentiment plăcut. O nouă şansă, o nouă şansă - acestea au fost cuvintele care au condus-o până la uşa barului.
Îşi aranjă părul în geamul cafenelei, trase aer în piept şi intră. Dintr-o privire cuprinse toată încăperea. Persoana aşteptată nu era. Înaintă agale şi se aşeză la o masă mai retrasă. Se uită la ceas. 11.55 Încă nu e 12, am ajuns eu mai devreme, mai sunt cinci minute.
Comandă o cafea neagră fără zahăr. Îşi aprinse o ţigară şi încercă să-şi ascundă agitaţia, emoţiile. Clinchetul clopoţelului atârnat deasupra uşii o făcu să tresară. A venit - îşi zicea ea - o doamne, a venit.
Vroia să-l vadă în momentul acela, dar cum? Stătea cu spatele. Nu se putea întoarce, asta i-ar fi trădat disperarea. Încă puţin, încă puţin. Trăgea din ţigară într-un mod nervos. Cu cealaltă mână îşi ciufulea o şuviţă de păr.
O palmă caldă i se aşeză pe umăr. Tremura. Ea tremura. Scăpă ţigara în scrumieră. Suflă fumul abia inhalat şi se întoarse brusc. Paloarea îi îmbrăca chipul instantaneu.
- Tu? Ce cauţi aici?
- Eu? Eu am vrut să-ţi arăt că te iubesc. Pot fi şi altfel, pot fi ca la început pentru că... te iubesc. Vezi? Lupt, lupt pentru noi, pentru iubirea noastră. Dar tu? Tu ce ai făcut? Te-ai fi aruncat în braţele primului venit. Care pe care nu mai iubeşte? Uite fapte, nu vorbe.
Îi lasă trandafirul pe masă şi plecă.
Stătea la masa retrasă. Era palidă, inertă... "era el... tot timpul a fost el... "
Morala: dacă nu te pricepi foarte bine la geometrie, ai grijă. Triunghiul amoros poate avea două laturi.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Ai o părere?